Din zece în zece ani – cu aproximație, desigur, – suntem mereu altcineva. Amintiți-vă cât de crud ne smulge adolescența din copilărie, implicându-ne în primele aventuri sentimentale și în căutarea drumului. Și cum, apoi, atrași de tumultul bâlciului care este viața, alegem ceva pe care îl declarăm „al nostru”. De atunci, ca membrii altei familii, ctitorim corpul material al unui vis manoleic – ce ajunge să fie palat sau cocioabă, alveolă de beton sau biserică personală. Pentru ca, într-un târziu, mintea să ni se trezească în posesia schelăriei unui roman, mai voluminos sau mai firav, pe care cei mai mulți nici nu apucă să-l citească. Și, în sfârșit, să fim chemați pentru a ne pregăti de călătorie, una cu toate că nesfârșită, fără niciun bagaj.
Toate acestea le găsim în teatrul vârstelor omului.