Timpul rugului aprins

„Ca orizont concret, Antimul era în fond un aşezământ monastic: ceilalţi, „laicii“ veniţi mai târziu, se regăseau în cuprinsul şi în ritmul său, unde erau cotidian şi foarte firesc primiţi. Totul în normalitatea tradiţiei unanime a Răsăritului, care nu ridică îngrădiri între mireni şi monahi atunci când, porniţi întru aceeaşi căutare, se descoperă la aceeaşi distanţă de Infinitul viu. „Excepţia“ situaţiei de la Antim consta, poate, în calitatea acelei experienţe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică şi latura laic-intelectuală.“ (André SCRIMA)