„Lirica Aurei Christi s-a format şi s-a modelat iute, ferm, cu o îndrăzneală şi o gravitate rară a tonului, mai ales în jurul poeziei de meditaţie post-romantică, de la Rilke la Țvetaieva, de la Blaga la Nichita Stănescu. Necăzând pradă ispitelor culturale şi mondene post-decembriste, între care aşa-zisul post-modernism românesc, ce afişa cu o anume suficienţă refuzul valorilor clasice şi moderne în favoarea unei lirici descompuse şi uneori barbar improvizate sub scuza autenticismului, poeta noastră a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frondă, clasicul sonet poetic și dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specifice, într-o lirică a meditaţiei grave, adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcată originalitate, tumultuos şi muzical aproape, într-o subtilă rezonanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud şi Baudelaire, la Rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Țvetaieva şi Nichita Stănescu.” (Nicolae Breban)
„A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoarea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cu putinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. (...) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah, calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna». Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (...) Altă «descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.” (Ștefania Mincu)