Vezi mai multe
Tropicul Cancerului este o confesiune de neuitat, poate cea mai onestă carte scrisă vreodată, un text autobiografic al unui autor considerat în America „obscen” şi interzis ani în şir.
Recunoscut astăzi ca unul dintre romanele cult din literatura americană şi una dintre capodoperele clasice ale erotismului, Tropicul Cancerului a apărut iniţial la Paris în 1934, fiind interzisă mai bine de un sfert de secol peste ocean. Cartea reprezintă o combinaţie dezinhibată de ficţiune şi biografie, de naraţiune şi flux liber al conştiinţei, prezentînd cu dezinvoltură aventurile adesea licenţioase ale unui tînăr scriitor american exilat în Parisul anilor ’30. El duce o existenţă marginală şi precară, învîrtindu-se prin baruri, săli de dans, bordeluri şi locurile de adunare ale unei boeme adesea sordide, ale cărei excentricităţi şi excese le înregistrează într-un stil precis, necruţător şi complice-amuzat. Cartea îşi datorează renumele limbajului franc şi fără perdea, pasiunii cu care îşi trăieşte naratorul momentele de disperare sau exaltare, precum şi paginilor vizionare, poetice, care dau cărţii o intensitate halucinantă.
„Exuberanţa şi vioiciunea din romanul lui Miller sînt atît de izbitoare, de parcă toate sticlele de şampanie din lume ar fi fost destupate în acelaşi timp şi toată strălucirea spiritului ar fi fost dezlănţuită în paginile unei singure cărţi.” (The New York Times Book Review)
„Iată o carte care, dacă acest lucru mai e posibil, ne poate aduce înapoi apetitul pentru lucrurile fundamentale.” (Anaïs Nin)
„De o sută de ani şi mai bine, lumea noastră e pe moarte. Şi nimeni, în această ultimă sută de ani şi mai bine, n-a fost destul de ţicnit ca să pună o bombă în curul lumii şi s-o arunce în aer. Lumea putrezeşte, murind pe bucăţele. Dar are nevoie de acel coup de grâce. Trebuie sfărîmată în bucăţele.” (Henry Miller)
„Am făcut o înţelegere tacită cu mine însumi să nu schimb un rînd din ce scriu. Nu mă interesează să-mi aduc la perfecţiune nici gîndurile, nici faptele. Alături de perfecţiunea lui Turgheniev, eu pun perfecţiunea lui Dostoievski. (Există ceva mai desăvîrşit decît Soţul etern?) Aici, deci, în unul şi acelaşi mediu, avem două feluri de perfecţiune. Dar în scrisorile lui Van Gogh este o perfecţiune care trece cu mult peste fiecare din cele două. Este triumful individului asupra artei.” (Henry Miller)