Vezi mai multeNu e prima carte a lui Doru Arăzan pe care o citesc, dar este – în mod ciudat – cea mai adânc omenească. Spun „în mod ciudat”, pentru că această „cădere în dragoste” față de ființele din jur ar fi fost mai la locul ei în proză, în romanele pe care i le-am citit și care mi-au plăcut. Dar era încă doar literatură, în timp ce acest mare poem postmodern urcă din cuvânt în aura lui toată încărcătura de realitate pe care îndrăznește să o prelucreze. Rareori mi s-a întâmplat să văd cum, într-un poem postmodern cu întâmplări și personaje, la temperatura poeziei, realitatea se topește într-o magmă fierbinte de bunici și nepoți, și părinți, și copii, curgând ca un fluviu al iubirii spre sfârșitul, aproape idilic, al lumii. Imn închinat familiei, tradiției, moștenirii binelui din generație în generație, acest poem dovedește emoționant că poezia este ceea ce rămâne după ce, în afara dragostei, nu mai există nimic. (Ana Blandiana)
Toate textele sînt al dracului de triste, așadar extrem de frumoase. Sigur că-i faci pe proști să se simtă nasol, iar ei vor să se simtă fericiți, Un centimetru de timp mi-a adus aminte ce mi-a spus cîndva, acum 25 de ani, patronul editurii: mi-a plăcut, dar nu poți să scrii și tu ceva vesel, că ai umor, vine lumea de la muncă, se apucă să te citească și se întristează. Nu știu nici eu ce sînt, amesteci genuri în chipul cel mai fericit – și proză, și jurnal, și poezie. Mai ales poezie. Mă bucur tare, tare mult că le-ai scris, și mă mir imens că ai pus minunățiile astea pe rețea. PUBLICĂ-LE! (Răzvan Petrescu)