Autoarea reconstituie un destin uman şi artistic singular, într-o carte cu structură mozaicată, filmică, încercând să suplinească precaritatea informaţiilor care ne-au rămas despre Eliza Petrăchescu (1911–1977), căci actriţa a pierit, şi odată cu ea, întreaga-i arhivă personală, la cutremurul din 4 martie. Discipolă a Agathei Bârsescu, preţuită şi cultivată de Ion Sava la Naţionalul din Iaşi ori de Zaharia Stancu la cel din Bucureşti, Eliza Petrăchescu a fost o antologică Domnişoara Nastasia în regia autorului, G.M. Zamfirescu, a impresionat în Rose Naurrant din Scene de stradă de Elmer Rice, în Cei din Dangaard (regia lui Moni Gheleter) şi în Oamenii cavernelor de William Saroyan. Admirabile pagini de reconstituire a carierei şi a unei vieţi sufleteşti complicate, de om neînţeles şi singuratic, alternează cu mărturii emoţionante ale celor care au cunoscut-o şi i-au apreciat talentul atipic: Dinu Cernescu, Mihai Berechet, Iulian Mihu, Dan Piţa, Andrei Blaier, Malvina Urşianu. În mod paradoxal, sunt îndeosebi oameni de cinema, vorbind despre miraculoasa renaştere a actriţei, graţie solicitărilor de a juca în filmele unei noi generaţii de regizori: Felix şi Otilia, Nunta de piatră, Ilustrate cu flori de câmp, Duhul aurului, Tănase Scatiu ş.a. „Rigoarea şi seriozitatea în muncă, capacitatea uluitoare de a intra în personaj, forţa şi geniul expresiei, instinctul metafizic de a crea – pe care îl numim talent, toate acestea ar fi putut să facă din Eliza Petrăchescu – într-o dramaturgie anume contruită – un personaj din nobila familie a lui Charlot, sau a Gelsominei şi a Cabiriei”, scrie Mihaela Tonitza-Iordache.
Volum editat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor