Vezi mai multe„Cristina Drăghici iși oficiază poezia ca o zeiţă pe deplin sigură de puterea ei de a fi în lume. Ochiul ei imens, care se deschide până la capăt, cuprinde şi înregistrează totul: o inimă mică, găsită în lăzile de gunoi şi ţinută cu grijă în palme, fiinţa pe care nu a născut-o nimeni şi care şi-a generat singură placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobră regală, a găsit jugulara, ţesătoarea de traumă, femeia-citoplasmă care captează lumina.
Fiecare poem al ei e un manifest radical şi totodată tandru, dar şi un experiment la limită: survolează apele şi coboară în subteran şi, asemenea unei celule, poate lua forme infinite. Respiră acea muzică despre care vorbea Angela Marinescu – «muzica din adâncuri, spartă, care ţine şi de lume, şi de univers, şi de stele, dar şi de pămînt, de sânge şi de suferinţă.»
Deşi vulnerabilă şi fragilă, vocea Cristinei Drăghici nu ezită: matură şi limpede, are forţa râurilor care înving baraje şi curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeşte pentru fiecare dintre noi. Şi ne înveleşte protector în mătase neagră.” (Domnica Drumea)