După noutatea absolută a teribilei experiențe a carantinei impuse de pandemia de Covid 19, trăită ca o nouă și brutală condiție universală negativă, atât statele, cât și indivizii nu s-au gândit decât cum să iasă mai repede din visul urât al izolării, sperând să revină cât mai rapid cu putință la „viața dinainte” printr-o „relansare” la fel de rapidă.
Întreaga umanitate a fugit astfel (s-ar putea spune: de trezie „ca dracul de tămâie”) de un alt mod posibil de a trăi și de a interpreta acest unic eveniment global: profitând de el ca de o nesperată ocazie revelatoare de a ne trezi din somnambulismul as usual, reflectând și reacționând la noua condiție terestră deja instaurată.
Pentru că umanitatea trăiește deja într-o criză, se află deja în izolarea unei carantine, singura cu adevărat unificatoare, „globalizantă”, aceea provocată și întreținută, pe termen lung, dar într-un ritm din ce în ce mai accelerat, de ceea ce Bruno Latour numește Noul Regim Climatic. Criză care constituie, așadar, noua „normali tate” universală, dar din care lecțiile impuse de carantină „cea mică” ne-ar fi putut ajuta să ieșim, începând prin a o vedea, a o accepta și a o recunoaște pe „cea mare”.