Ziua in care noaptea a murit

Şi pentru ce toată mascarada asta? A, dar le rog pe domniile voastre să-mi ierte neghiobia, cum de nu am observat până acum nobilul scop căruia Majestățile voastre îi slujesc, măreţia conceptului de a devora fiinţe umane nevinovate, sublimul şi poezia acestor acte canibalice! Cum de am fost atât de orb încât să nu văd că la mijloc e poezie pură? Dar nu, nu vă obosiţi să îmi răspundeţi, vă rog. Cred că am găsit chiar singur răspunsul acestei ghicitori: se prea poate ca principala cauză a orbirii mele să fie chiar întunericul, bezna aceasta vâscoasă care a pus stăpânire pe lume de când voi aţi apăsat butonul ăla blestemat, întrerupătorul ăla imens şi alb, pe care de atunci îl păziţi ca pe ochii din cap. Nu cumva să se apropie cineva de el, că voi îl şi înghiţiţi în gurile voastre imense, negre, ca nişte găuri fără sfârşit. Însă aflaţi că cineva chiar îndrăzneşte să vă înfrunte, cineva se apropie încet-încet, cu paşi aproape neobservaţi. Acel cineva sunt chiar eu; eu voi străpunge bezna şi voi risipi neantul. M-am săturat să înot în smoală, m-am săturat ca întunericul să îmi ardă ochii, m-am săturat de gustul amar al nopţii voastre diforme. Mă apropii cu fiecare clipă, în curând doar voi întinde mâna şi voi atinge plasticul rece al întrerupătorului, iar în lume se va revărsa în sfârşit lumina.