Ceea ce propunea filozofia critică sau critica raţiunii era o reformă radicală a metafizicii. Mai întâi, printr-un examen critic al pretenţiilor raţiunii teoretice sau speculative, înfăptuit printr-o dublă delimitare. Prin delimitare faţă de pretenţiile tradiţionale ale metafizicii de a reprezenta o cunoaştere a unei lumi a esenţelor suprasensibile, situată dincolo de lumea accesibilă simţurilor noastre, adică o cunoaştere a necondiţionatului şi a absolutului. Totodată, prin delimitarea faţă de scepticismul care contestă posibilitatea metafizicii ca ştiinţă. În al doilea rând, reforma metafizicii propusă de Kant are la bază distincţia sa dintre raţiunea pură, teoretică sau speculativă şi raţiunea pură practică. Prima conţine condiţiile de posibilitate ale oricărei cunoaşteri cu valoare obiectivă, cea de-a doua principiile deciziei şi acţiunii morale. Prin distincţia dintre raţiunea teoretică şi raţiunea practică, Kant respingea atât tentativele metafizicienilor de a fundamenta moralitatea pe cunoaştere, pe exerciţiul raţiunii speculative, cât şi contestarea sceptică a bazei raţionale a moralităţii. În acelaşi timp, această distincţie a constituit punctul de plecare şi de sprijin al unei noi încercări de fundamentare a credinţei religioase, opusă unei fundamentări bazate pe cunoaştere şi pe ştiinţă. În demersul care este critica raţiunii, demers pe care Kant l-a comparat cu un proces, raţiunea este acuzatul, acuzatorul şi apărătorul, judecătorul, precum şi instanţa de la care emană legile care orientează judecata.