Poezia mea a existat dintotdeauna, doar ca a asteptat tacuta sa prinda forma. Toate, la timpul lor… ar spune unii, iar poezia la timpul ei, as spune eu.
Cand parea ca nu am nimic, aveam un vers… Culmea, odata cu suferinta, se nastea o muzicalitate aparte intre cuvinte menite parca sa vindece durerea. Cu fiecare cuvant scris, risipeam din cele nespuse, incarcand pagini, permiteam sufletului sa devina mai usor. Arta celor nespuse devine poezie.
Au trecut multi ani in care am scris versuri pe foi pe care le pierdeam, fiindca simteam sa scriu oriunde, oricand… pagini mazgalite pe care le rupeam, fiind nemultumita de rezultat, pe care le scrisesem doar sub impulsul unui moment de furie… Realizez acum ca toate acestea mi-au servit drept terapie, fiind recunoscatoare pentru tot ce am scris, pierdut sau pastrat, regandit, ajustat, simplu sau complex, cu o latura pozitiva ori melancolica, exact asa cum sunt trairile oricarui suflet in aceasta interesanta calatorie unde ne-am intalnit cu totii – Viata.