Diana Turconi, diplomată, scriitoare, jurnalistă, scrie și publică literatură încă din anii ’80. Proză și interviuri care pot fi încadrate în familia evocărilor literare și istorice sau, altfel spus, istorico-literare. Până la volumul de față, nu și teatru, din cauză că urcarea pe scenă a personajelor sale a fost mai dificilă, cu încercări și căutări laborioase. La capătul acestui șir de tribulații avem, pe lângă izbânda unui romancier și a unui jurnalist, izbânda unui dramaturg.
Nu a fost chiar o alegere, aceea de a scrie teatru. Declicul, mai bine spus îndoiala germinatoare, s-a petrecut probabil prin 1992, când Geo Bogza, citind în manuscris Mica prăvălie cu orori, a opinat abrupt că personajele acelea trebuiau să urce pe scenă. Dar încă nu era în puterea mea să le conduc acolo.
După mai mulţi ani, întorcându-mă acasă de departe, am încercat să stau de vorbă cu ele, așa cum mă sfătuise Bogza. Am ales ca subiect speranţa, dar nu a funcţionat deloc. Eram ca nişte străini într-o gară, nu aveam nici timp, nici interes să comunicăm. Mi-am făcut iarăși valizele.
Acasă, personajele au intrat imediat în vorbă cu mine, așa că ne-am pus de acord asupra speranței: fapta bună are întotdeauna sens, indiferent dacă lucrurile o iau razna — și de obicei tind să o ia razna complet.
DIANA TURCONI
Cehov, Dostoievski, Zola, Claudel și Sfântul Francisc din Assisi: iată figurile tutelare care mi-au răsărit în minte citind teatrul poetic și chirurgical-alegoric la care Diana Turconi a recurs pentru a-și pune în pagină obsesiile fondatoare sau distructive, fantasmele și amintirile transfigurate, ba chiar — de la un anume nivel al lecturii în sus — intuițiile filosofice. Avem în acest volum nu doar un evantai de teme — de la lupta de clasă și ororile utopiei comuniste până la fatalitatea neînțelegerii în comunicarea dintre oameni —, ci și o biografie transfigurată dramatic. O confesiune deghizată în scenografia unor siluete emblematice pare să fie miza secretă pe care pariază autoarea.
Cele trei piese reunite în prezentul volum respiră unitar, ca niște pietre strânse în montura unei bijuterii, solicitându-ne simultan admirația literară și frisonul mineral, aproape sepulcral, al condiției de care nu putem scăpa.
TEODOR BACONSCHI
DIANA TURCONI (n. 11 august 1955) este diplomată, scriitoare și ziaristă. A absolvit Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti. A urmat cursuri de specializare la Sorbona, Paris, și are un masterat în geopolitică. A lucrat la ICE Romtrans. A lucrat ca reporter, apoi ca redactor specializat în problematică socială la Revista 22 și a colaborat cu Dilema Veche și cu alte publicaţii. În 1998 a intrat în diplomație, ocupând, prin concurs, un post la Ministerul Afacerilor Externe. A fost director al Direcţiei relaţii culturale, educaţionale şi ştiinţifice şi a activat în misiunile diplomatice ale României, ajungând la gradul de ministru plenipotenţiar.
În semn de recunoaștere a activității sale, Sfântul Scaun, prin Papa Ioan Paul al II-lea, a decorat-o cu Marea Placă a Ordinului „Sf. Grigore cel Mare“, în grad de comandor, iar Ordinul Suveran Militar de Malta i-a decernat Crucea cu Coroană a Ordinului pro Merito Melitensi, asimilabilă tot gradului de comandor.
A publicat volumele Una şi aceeaşi iubire (Editura Cartea Românească, 1986), Legaţi-vă centurile de siguranţă (Editura Cartea Românească, 1988), Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi (Editura Du Style, 1996), Mica prăvălie cu orori. 11 romane (Editura Du Style, 1997) şi numeroase articole. Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
