Tristetea face parte din noi, asa cum fac parte bucuria sau mirarea. Uneori ne simtim tristi pentru ca viata nu este asa cum ne-am dorit-o, pentru ca lucrurile se intampla altfel decat ne asteptam. Tristetea exista pentru a ne ajuta sa savuram bucuria prin contrast. Este o stare in care ne lasam sa alunecam sau nu.
Depresia este sora mai mare a tristetii. Mai mare si mai imperativa. O sora dependenta care se agata de noi ca un parazit si ne consuma energia. Depresia ne doare, apoi ne amorteste si apoi iar ne doare.
Depresia produce o bucla, temporala si spatiala, in care ne cuprinde si ne impresoara. Ne inchide ferestrele si usile si orice alta cale de evadare. Dar exista inca in noi germenii sperantei. Pe aceia nu ni-i poate ucide complet. Nu ne poate anula forta de a supravietui.
Depresia este o stare... o stare de adanca scufundare... o stare care ne pune la incercare. Este ca o lectie, grea, dureroasa, dar dupa care invatam ca putem sa traim bine, sa fim multumiti cu ceea ce suntem si ca suntem.
Depresia este o tristete nebuna si acaparatoare, dar noi, si mai nebuni, ne desfacem de ea si o privim de sus, o lasam sa se indeparteze si sa dispara cu desavarsire. Putem sa facem asta, avem resursele necesare, trebuie doar sa le gasim in noi.