Anul 1944 a devenit anul hotarator in desfasurarea celui de al doilea razboi mondial, cand victoriile taberei aliate au devenit coplesitoare si nu au mai lasat loc de indoiala asupra modului cum se va incheia marea conflagratie a secolului douazeci.
Invingatorul final era cunoscut, dar nu se putea stabili data cand flacarile razboiului se vor stinge si aceasta pentru ca, la inceputul anului 1944, atat Germania, cat si Japonia mai dispuneau de importante resurse materiale si umane si nu voiau sa cedeze. Italia nu mai conta in aceasta lupta; in septembrie 1943, ea se predase aliatilor. Mussolini infiintase Republica de la Salo, dar aceasta era un stat hibrid aflat complet sub control german.
„Pentru omul care la 30 octombrie 1922 – scrie Max Gallo – i-a spus regelui Victor Emmanuel al III-lea: Aduc Majestatii Voastre Italia lui Vittorio Veneto, pentru omul care s-a facut, chiar din anul 1915, campionul nationalismului, aparatorul razboiului pentru pamanturile stramosesti, pentru Ducele care a declarat ca vrea sa faureasca cea mai mare Italie, in anul 1944 esecul si umilinta au fost complete.”
Nici despre moralul poporului german nu se puteau spune lucruri imbucuratoare; el nu mai era cel din primii ani de razboi, chiar daca acest popor nu a gasit in sine taria de a-si delimita raspunderea fata de cea a regimului nazist si de a rupe solidaritatea cu Hitler si oamenii sai.
Hitler a continuat sa conduca in mod despotic cel de al treilea Reich, mestecand, fara intrerupere, pilulele doctorului Morell. El nu era atat de nebun cum se spunea. Era chiar foarte lucid si-si judeca interesele cu noi virtuti de strateg. Era numai intr-o stare de nervozitate extrema din pricina urmelor lasate de atentat in psihicul sau, cat si in ranile care inca il dureau.
Volumul VI al tratatului de istorie universala – al doilea razboi mondial – l-am intitulat „Cui i se supune vremea”.