O critică pronunţat satirică la adresa moravurilor din lumea mânăstirilor şi a clerului în general o găsim în primul său „roman izbutit" arhitectonic (Pompiliu Constantinescu) Alegere de stareţă. Povestirea reprezintă în planul aventurilor monahale cam ceea ce semnifica romanul Fete şi văduve în cel rustic. Observaţia vie şi realistă relevă, pe un fundal comic, meschine şi mărunte patimi care se ascund între pereţii mânăstirilor. Nici nu apucase să-şi dea sufletul fostastareţă Galinia şi maicile Zenaida şi Tomaida, candidate vrăjmaşe la stăreţie, recurg la toate mijloacele care le stau în putinţă, necruţând nicio trivialitate, în dorinţa de a pune mâna cu orice preţ pe scaunul rămas vacant. Ambele rivale reînvie prietenii uitate de mult şi speculează toate posibilităţile care ar putea să le faciliteze atingerea scopului propus. Cele două „fiice ale lui Crist" îşi aruncă invective şi se jignesc reciproc dezvăluind maşinării de culise detestabile.
În 1946 Perpessicius scria că „rivalitatea celor două maici, Zenaida şi Tomaida, peripeţiile şi nenorocirile pe care le stârnesc în râvna de a se vedea alese, în locul de stareţă a mânăstirii Tămâioara, oferă d-lui Damian Stănoiu prilejul să proiecteze crude şi indiscrete lumini peste aceste locaşuri [...] de fornicaţiune cronică cum sunt mânăstirile."
Pompiliu Constantinescu, care s-a ocupat pe larg de această carte, scria pe bună dreptate, într-o cronică literară din Vremea (1932) : „Alegere de stareţă este cea mai corosivă critică a organizaţiei monahiceşti după Icoanele de lemn ale d-lui Arghezi; D. Stănoiu nu recurge însă la violenţa artistică a pamfletului; observator realist, trece în zona contemplaţiei tot acest bâlci de infirmităţi morale, într-un film ca succesiuni repezi, pitoreşti şi pline de veracitate."
ION NISTOR