Amaretto, un mixaj de poezie și proză, în care Florentin Sorescu trece cu nonșalanță peste granițele (tot mai contestate!) dintre genuri și specii. Cu destul de rare excepții, între textele în versuri și cele „în proză“, deosebirea ține doar de punerea lor în pagină. „Prozele“ oscilează între poem, parabolă, pagină confesivă sau împrumută aerul schițelor realiste, cuvîntul e despuiat (cel puțin aparent) de toate pretențiile sale conotative, „proza“ și „poezia“ tind să se convertească mereu una în cealaltă.
Octavian Soviany
Faptul că volumul de față este „posibil ultimul de poezie pe care am să îl scot” e mai degrabă o provocare, decât o amenințare, întâi pentru că poetul Florentin Sorescu are o viguroasă disponibilitate pentru proză și teatru, iar apoi pentru că poezia sa alunecă fără opreliști și înspre proză, și înspre dramaturgie. Creația lui gravitează în jurul aceleia a lui Cristian Popescu, este nouăzecistă în înțelesul cel mai curat al termenului, fără ca prin asta să înceteze a fi soresciană (florentin-soresciană). Un fragment de poem în proză poate fi edificator pentru tonalitatea generală a volumului: „Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deși se află în aceeași clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când adoarme. Copiiiajung acolo duşi în braţe. Oamenii mari sunt puşi pe nişte măsuţe cu roţi asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea ei sunt triști şi nu vor să ajungă în rai.”
E multă (auto)biografie – căreia poetul îi asociază adeseori colocvialitatea – în acest volum dedat la experiențe-limită. Volum care își găsește închiderea în chiar deschiderea din Podurile: „Când de fapt chiar tu, cel care scrii,/ ești cel obosit.// Şi te uiți înapoi/ ca într-o oglindă./ Încercând să descoperi drumul care duce/ dinspre tine spre tine./ (irecuperabila distanță dintre cel care ești și cel care ai fost).”
Ioan Es. Pop