Aya, adica suflet
“Treizeci de oameni formand un cerc in jurul samanului, in coliba cea mare. Ore intregi de meditatie, incantatii, si in sfarsit eram considerati pregatiti pentru ceremonie. Sau experiment, asa cum il vedeam eu. Spuneti-i cum vreti, dar eu nu ma simteam deloc pregatita.
In primul rand, am ajuns tarziu. Nu stiu daca a fost o intarziere eleganta, dar macar cu ceva stil, imi place sa cred, pentru ca, fara stirea nimanui, aveam o masina inchiriata si un sofer care a parcat la niciun kilometru si jumatate de tabara. Toti ceilalti facusera o plimbare mult mai lunga prin jungla, gonind tantarii si incercand sa nu se gandeasca la serpi.
De asemenea, am ignorat regulile privind consumul de alcool si de medicamente, precum si o multime de alte reguli marunte pe care mi le-au trimis. Aveam niste emotii groaznice, iar cele cateva inghitituri de pisco sour al locului pe care le bausem in masina ma ajutau sa ma calmez. Dar nu in totalitate.
Am aruncat o privire in jurul cercului. Cine erau acesti oameni? Nu-mi placeau; nu-mi placea aura deprimanta pe care pareau sa o emane, ca pe transpiratie. Da, si asta. Oare cand facuse ultima data vreunul dintre ei un dus?
Nu-mi doream ca tot ceea ce urma sa experimentez sa fie un eveniment public. Ar fi fost corect daca ar fi participat toti, insa doar zece dintre noi si-au luat acest angajament. Ceea ce insemna ca existau douazeci de spectatori, voyeuri, care asteptau cu nerabdare sa ne savureze strigatele, hohotele, plansetele de extaz sau de disperare. Cine stie ce am fi putut face? Daca am fi ajuns sa dansam dezbracati?
Nu calatorisem mii de kilometri pentru a oferi un spectacol.
Dar pentru ce venisem? Intelegere, vindecare, alinare a durerii, indrumare pe o noua cale a vietii mele? Ayahuasca, o potiune preparata din tulpina de Banisteriopsis caapi si frunze de arbust Chacruna, oferea toate cele de mai sus. Dar in timp ce sustinatorii acesteia vorbeau in mod linistitor despre efectul terapeutic al consumului, nimeni nu putea spune cum va reactiona fiecare individ la ceea ce toti convenisera ca este o experienta puternica de transformare a mintii. De aceea, daca te hotarasti sa o consumi, trebuie sa vii intr-un loc ca acesta, unde un saman se ocupa de proceduri si unde exista oameni care te pot ajuta, sprijini si proteja in cazul in care ai un trip nasol.
Samanul, o femeie, era acum aplecata asupra oalei sale, amestecand pentru ultima data, inainte de a o turna in niste recipiente mici, ca niste pahare de shot.
Oala era afara cand am ajuns eu, un cazan bombat, cu fundul gros, lins de flacari jucause.
Am privit cum samanul rupea frunzele in bucati si le punea in lichidul brun, care fierbea la foc mic.
M-am apropiat de ea, pentru a mirosi. La ce ma asteptam – cel mai nou parfum de la Chanel? Mirosea neplacut. Semana cu borsul de iarba si urzici pe care obisnuiam sa-l fierbem in padure cand eram copii, ne provocam unii pe altii sa bem si apoi ne prabuseam in tufisuri din cauza mirosului atat de respingator.
Dar acum aveam de gand sa beau licoarea vrajitoarei, oricat de dezgustatoare ar fi fost.
Femeia saman se afla la jumatatea cercului, inmanand doza fiecaruia dintre participanti, impreuna cu acolitii ei. Fiecare isi ducea paharul la nas, incercand sa intuiasca ce ascundea, asteptand semnalul samanului de a bea.
Nu si eu. Eram satula de aceasta parodie a masei. Nu aveam nevoie de permisiunea preotesei.
Pentru mine era stiinta, nu religie. Voiam sa vad daca Aya era asa cum fusese descrisa; daca putea dezvalui ce era ascuns in adancul psihicului meu, al sufletului meu, pe care le ignoram; daca putea atenua durerea pierderii, a tradarii, a acrei iubiri care imi chinuiau viata – si sa ofere noi perspective de speranta si fericire.
Randul meu. O mana intinsa in fata imi oferea micul pahar.
Aproape ca l-am smuls. Nu aveam de gand sa mai astept nici macar o secunda. Abia daca am avut timp sa stramb nasul din cauza duhorii, l-am dat pe gat, aruncand paharul peste umar ca un rusnac petrecaret.
Nu mai exista cale de intoarcere. M-am simtit ca Alice dupa ce a sorbit din sticla pe care scria
,,Bea-ma!”. Ce aventura extraordinara aveam sa traiesc? Ce fel de Tara Minunilor urma sa explorez?
Dupa ce licoarea a fost impartita, ne-am intins pe saltele, cu picioarele spre centrul cercului. Saltelele erau subtiri, patate si urat mirositoare, iar fiecare dintre noi avea cate o galeata langa el, in cazul in care i se facea rau.
Lumanarile s-au stins, generand un intuneric linistitor, in afara de mici licariri ciudate de lumina care isi faceau loc prin peretii si acoperisul colibei.
Samanul a inceput o incantatie blanda, ritmata, pentru a ne conduce in adancurile necunoscutului, dincolo de calea bine batatorita a cotidianului de care ne doream cu ardoare sa scapam.
Am inchis ochii si am asteptat. Rai sau Iad… sa vina!”