În șapte texte relativ independente, Milan Kundera își expune concepția despre romanul european, „arta născută din râsul lui Dumnezeu“. Volumul a fost publicat în 1986 și e cea dintâi carte scrisă de Kundera direct în franceză.
În epoca contemporană, epoca „paradoxurilor terminale“, romanul e menit să lupte contra a ceea ce Heidegger numea „uitarea fiinţei“. El trebuie să fie un fel de contrapondere a progresului lumii, care conduce la o uniformizare şi unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat pe relativitatea şi ambiguitatea lucrurilor omeneşti, dacă vrea să descopere porţiuni noi de adevăr – deci să-şi împlinească menirea, nu poate să o facă decât în răspăr cu progresul. Istoria romanului, ca operă a Europei, înseamnă succesiunea descoperirilor romaneşti, şi nu însumarea cantitativă a romanelor. Personalităţile-cheie ale acestei istorii personale a romanului sunt Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Kafka, Joyce, Musil, Gombrowicz şi Broch. Concluzia finală a analizelor este că romanul, dacă vrea să supravieţuiască, nu mai poate trăi în pace cu spiritul timpului nostru, cel al uniformizării sub imperiul mass-mediei şi al kitsch-ului.
„Lumea teoriilor nu-mi aparține. Acestea sunt reflecțiile unui practician. Opera fiecărui romancier conține o viziune implicită a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul. Tocmai această idee, inerentă romanelor mele, încerc eu să o exprim.“ — MILAN KUNDERA