Ciclul Bariera, compus din trei volume apărute antum (Maidanul cu dragoste – 1933, Sfânta mare nerușinare – 1935 și Cântecul destinelor - 1939) și unul publicat postum (Bariera – 1946 ), ilustrează intenția autorului de a arăta că „lumea în care se născuse și unde trăise, cu care se identifica și al cărei exponent în literatură devenise odată cu premiera Domnișoarei Nastasia, era aptă să furnizeze substanța unei construcții epice de amploare” . Există numeroase similitudini între autor și opera sa, Zamfirescu însuși fiind „un Icar cu plumb în aripi” care urmează „o lege a inimii” scriind așa cum este.
Tematica ciclului Bariera izvorăște, firesc, din conștiința unui locuitor al mahalalei, care îi cunoaște mecanismele, sufletul și care îi intuiește potențialul. De altfel, încercările de a ieși „din mediul său favorit, arareori au fost încununate de succes” . Intenția artistică și-o formulează într-un interviu acordat lui Paul Daniel și publicat în revista „Epoca”, în numărul 1615 din iunie 1934: „Urmăresc în ciclul de romane al Barierei, să realizez o frescă a vieții bucureștene, de la primele manifestări de conștiință citadină și până la cristalizarea frământărilor sociale și a idealurilor de viață într-o formă corespunzătoare psihologiei orașului capitală”.
Deși este ultimul în ordinea publicării, romanul Bariera reprezintă prima încercare a scriitorului de a surprinde, în această formulă epică, viața mahalalei bucureștene. În concepția lui Valeriu Râpeanu, „valoarea literară a acestui text în ansamblul creației scriitorului este minimă. Ea nu reprezintă decât o ciornă (subl. ns.-M.A.), un material prea puțin prelucrat (...)” . Dacă nu are valoare literară, textul are cu siguranță importanță în înțelegerea justă a operei lui G.M. Zamfirescu, „este un document prețios” , pentru că el ar fi trebuit să furnizeze substanța epică pentru ultimul volum al ciclului, cel care ar fi urmărit destinul tânărului Iacov angajat în fabrică. În succesiunea anotimpurilor, Bariera ar fi corespuns toamnei. Prefața scrisă de soția autorului, Florence M. Zamfirescu, explică această intenție și oferă o justificare pentru schematismul volumului care, rămas în forma manuscrisului, ar fi fost supus unor modificări atente, până la materializarea lor într-o variantă finală, menită să continue firesc celelalte părți ale ciclului: „Cu numele personagiilor schimbate, cu puterea de înțelegere și aprofundare, cu spiritul de autocritică al maturității literare, la care ajunsese autorul, materialul de față, trebuia să formeze volumele șapte și opt din ciclul Bariera. Ar fi fost toamna - urmare la primăvara și vara, apărute cu Maidanul cu dragoste și Sfânta mare nerușinare” . Anularea unor personaje, dezvoltarea celor „de structură erotică” ilustrează direcția pe care i-o imprimă romancierul creației sale. Între Bariera și romanele ulterioare, dincolo de notele comune (ilustrarea aceluiași mediu, conservarea lirismului), există câteva diferențe evidente atât la nivelul subiectului, dar, mai ales, la nivelul stilistic. Textul urmărește un eveniment social: organizarea unui început de viață sindicală și o manifestare a acestei organizații prin greva generală care îi va duce pe locuitorii Barierei la evenimentele din decembrie 1918, din Piața Teatrului Național. Diferențele stilistice constau în notațiile scurte, în succesiunea cu rapiditate a unor imagini, fără a oferi răgazul unei analize mai profunde, de adâncime a evenimentelor, dar și a personajelor. Schematici, construiți în jurul unei idei, oamenii lui Zamfirescu din acest roman par marionete cărora li s-a impus o anumită traiectorie