În epoca în care Petre Ispirescu și-a cules basmele nu exista niciun mijloc de înregistrare a sunetului (fonograful a apărut în America ceva mai târziu). În mod inevitabil, culegătorul de folclor trebuia ori să învețe pe de rost cele auzite de la oamenii din popor, ori să le treacă printr-un filtru scriitoricesc care să le dea o formă coerentă și un conținut de excepție, uneori încărcat de înțelesuri adânc filozofice.
Basmele lui Ispirescu sunt încărcate și de lirism, și orice cititor al lor va intra în lumea visului, care e imaginată sub forma unor pajiști înverzite și frumos mirositoare, deasupra cărora zboară fluturii și în care poți auzi trilul păsărilor. Limba română în care sunt povestite și basmele, și legendele este frumoasă și curată, de o mare autenticitate, presărată cu proverbe și ziceri cu tâlc.
Basmele și poveștile lui Ispirescu sunt irezistibile, atunci, în epoca în care au fost culese, în secolul XX, acum și de acum înainte. Nu poți avea o bună educație literară, morală și filozofică fără măcar aceste minunate basme: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel voinic și merele de aur, Balaurul cel cu șapte capete, Fata de împărat și pescarul, Făt-Frumos cu părul de aur și Fata moșului cea cuminte.
„Numele lui Ispirescu este legat de basmul românesc așa cum acela al fraților Grimm este legat de basmul german. A fost dat acestui tipograf cu cultură rudimentară dar cu mult suflet să îndeplinească un rol de căpetenie în cultura noastră. Colecția lui de basme a devenit clasică.“ ALEXANDRU A. PHILIPPIDE, scriitor și traducător român
PETRE ISPIRESCU (1830–1887), folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român. S-a născut la București, în mahalaua Pescăria Veche. Părinții lui doreau să-l facă preot și l-au dat la biserica Domnița Bălașa și apoi la Mitropolie, pentru a învăța mai bine cântările bisericești și mai ales Psaltichia. Însă a ajuns tipograf, și încă unul important în branșă, iar astfel și culegător de folclor și editor. De prin mahalalele bucureștene a început să adune basme, iar primele le-a publicat în 1862 în Țăranul român. Modest, nu și-a semnat decât târziu volumele, iar asta la îndemnul prietenilor săi, scriitorii Ion Ghica, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Alexandru Odobescu, care l-au numit „Împăratul basmelor“. A scris și lucrări de popularizare, dar cel mai important volum al său rămâne Legendele sau basmele românilor (1882).