În Belle époque, Silviu Dumitrescu se află în căutarea unor modele ideale, proiectate ca de atâtea ori, în trecut. Un trecut, mai sensibil la subtilitate şi rafinament - începutul secolului XX. Aici, el plasează cu dezinvoltură tipic actuală a autorului de ficţiune, sigur de dreptul său de a instaura o convenţie, un univers ideal pentru evoluţia unui model mitic de dragoste. Astfel, în universul lui ficţional se întâlnesc într-un racourçi monden, toate, sau mai precis, aproape toate marile figuri ale vieţii artistice pariziene, selecţionate cu gust şi lăcomie de colecţionar: Proust Dufy, Anatole France, Camille Saint-Saëns, dar şi Somerset Maugham şi Béla Bartók. Scene, întâmplări, conversaţii, sunt construite după modelul acelui tulburător esprit de finesse legendar, aducând în atenţie resorturile creaţiei, ale mutaţiilor de limbaj din perioada pregătirii radicalismelor avangardei. Fastuoasa rigoare documentară îl dispensează pe autor de respectul plat al veridicităţii. În acest context evoluează o figură feminină - contesa Corinne Sarantoinné - în jurul căreia se ¿materializează", de altfel eteric, romanul de dragoste care substituie filonul epic al naraţiunii. Acest personaj este în esenţă un mit. Mitul femeii ideale, suport psihic - şi mai bogat conturat încă - suport al creaţiei pentru artist. În fond, pentru a vorbi în termeni ¿jungieni", este anima atristului, proiecţia delicată, infinit generoasă, fantastă şi senzuală." (Alexandra Titu)