Vezi mai multeLa îndepărtatele mări
Ajunserăm
Prea târziu
Înaintea întunecării
Doar cât ne-am imaginat
Că le atingem
Doar cât s’au prefăcut
Că suportă
Mersul nostru pe ape
Avem un clar „patent” Virgil Mihaiu, amestec de livresc asimilat, occidentalism (ce redescoperă provincia transilvanică drept „parte pentru tot”, de nu chiar „parte din paradis”), o dezinhibată laudă a imanenței oneste, a văzutului cu gust de eternitate fugitivă, a valorilor civilizației contemporane. (Adrian Popescu, Steaua, nr. 1, 1997)
Aparenta simplitate a limbajului din lirica lui Virgil Mihaiu ascunde o foarte elaborată regie. Dintre echinoxiști, el practică primul, metodic, nu doar notația prozaică și, în genere, discursul anti-metaforizant, și intertextualismul și autoreferențialitatea. Referințele culturale cunosc diverse moduri de expresie: de la citat la aluzie, până la perifrază și pastișa unor maniere stilistice. Poezia lui Virgil Mihaiu are distincție în expresia ei subtil-prozastică, rafinament în „melancolia devitalizată”, cum o numește Radu G. Țeposu, și inteligență artistică în modul de acomodare a livrescului la real. (Petru Poantă, Dicționar de poeți. Clujul contemporan, Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca, 1998)