Braul cu strigaturi

Narațiunea își propune să deconstruiască opoziția elevat-vulgar, scoțând în evidență resursele latente ale unui spațiu social considerat marginal. Prin aceasta, ea se înscrie în orizontul postmodern al gândirii, unde subiectul uman se descoperă pe sine grație întâlnirilor marcante cu semenii săi neasemenea. „Rău cu rău, dar mai rău fără rău” e expresia populară a acestui paradox. Romanul combate, cu mijloacele literaturii, mitologia bunei așezări sociale și găunoasa autosuficiență a pretinșilor știutori de bine, ca atare având intenții emancipatoare. Dincolo de valoarea larg recunoscută nu începe non-valoarea, ci alte constelații valorice, al căror răsărit presupune însă reeducarea sensibilității publice. După estetica urâtului, un pas mai departe în aventura cunoașterii îl constituie investigarea ideii de vulgaritate rafinată, în jurul căreia narațiunea gravitează. În joc e reamenajarea unui spațiu al conviețuirii mai receptiv la diferențe — în ultimă instanță, o „groapă” evocatoare de a lui Eugen Barbu, însă mai aprofundată filosofic și cu o structură mai labirintică. Romanul se adresează unui public educat, interesat de disciplinele umaniste și ultimele teorii sociale, pe care le contextualizează pitoresc și pe cât posibil amuzant. Ținând cont că abordarea personajelor și evenimentelor e făcută în spiritul științei vesele nietzscheene, lucrarea vizează în primul rând cititori interesați de explorări analitice, dar nu neapărat pregătiți tehnic pentru ele. Altfel spus, Brâul cu strigături e un efort de vulgarizare ce tematizează vulgarizarea însăși