Vezi mai multe„In descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K[unisch] povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.“ (Mihai EMINESCU)
„Un tânăr german, prusian de obârşie, întreprinde în ultimii ani ai deceniului al şaselea al secolului al XIX-lea o călătorie în Orient. Pleacă de la Viena cu vaporul pe Dunăre, se opreşte la Budapesta, atât cât să viziteze oraşul, după care se îndreaptă spre Giurgiu, pe aceeaşi cale de apă, iar apoi cu trăsura, pe drumuri desfundate, pline de noroaie apocaliptice, spre Bucureşti. Zăboveşte aici ceva mai mult, timp în care asistă la o şedinţă de divan, vizitează o mănăstire din apropierea capitalei, se lasă încântat pe Dealul Mitropoliei de vederea oraşului înecat în verdeaţă, cu zecile de cupole ale bisericilor sale scânteind în soare, se plimbă la Şosea, admirând eleganţa lumii bune, frecventează saloanele vremii, uimindu-se de frumuseţea femeilor, remarcă discrepanţa enormă dintre faţa opulentă, mondenă şi occidentală, de «capitală suprarafinată», şi aceea mizeră, murdară şi înapoiată, de «sate îngrămădite unele într-altele» ale aceleiaşi urbe. în fine, de la Galaţi ia vaporul şi porneşte pe mare spre Constantinopol, de aici spre Scutari şi, la urmă, spre Smirna, atras de fabulosul exotic al locurilor visate nostalgic încă din copilăria legănată de basmele Şeherazadei.“ (Viorica NIŞCOV)
„Prima impresie pe care Moldo-Valahia o face asupra străinului este tristă. Şesuri întinse, necultivate, fără şosele, fără sate. Ici-colo, se înalţă câte o movilă de pământ din care se iţeşte, uitându-se plin de curiozitate, un ţigan oacheş; ici-colo zăreşti câte o cocioabă făcută din pământ şi crengi, în faţa uşii căreia câţiva copii goi de valahi se tăvălesc în murdăria care nu le mai poate face nici un rău. O fântână de lemn la care se pot adăpa caii alcătuieşte hanul, o herghelie păscând liberă, staţia de poştă. Ai sentimentul că ai trecut de hotarul civilizaţiei, şi aşa şi este... Dar caracterul poporului e bun... Cu cât îi cunoşti mai bine pe români, cu atât îţi dai mai bine seama de fondul nealterat al caracterului poporului lor. Blândeţea lor nevinovată, docilitatea pe care o manifestă faţă de toţi cei sus-puşi, cu toate că din partea acestora nu le-a venit adesea nimic bun şi nu o dată doar împilări, precum şi nesfârşita sărăcie a acestor oameni au ceva mişcător... Pământul e admirabil, caracterul poporului, iniţial bun – unde trebuie căutată pricina acestei mizerii pretutindeni vizibile, a acestei degenerări sociale şi politice? Poate în trecutul istoric al acestor ţări?“ (Richard KUNISCH)