Perspectiva lui Rebreanu asupra teatrului se situează la aceleaşi cote valorice. Teatrul, pentru el, trebuie să reflecte „viaţa trecută prin prisma sufletului.” De aceea, „drama înainte de a rezolva o problemă, trebuie să zugrăvească oameni adevăraţi.” De asemenea, teatrul trebuie să fie „regenerator al omenirii”, o îmbinare de „realism al inteligenţei cu romantismul sufletului.”
Liviu Rebreanu consemnează cu bucurie faptul că „În anii din urmă poate nici un gen literar n-a fost mai cultivat şi n-a luat un avânt mai puternic, la noi, ca literatura dramatică. Din an în an autori noi au răsărit, aducând fiecare câte ceva, iar unii dintr-înşii impunându-se atenţiei criticii şi publicului deopotrivă. Fiecare stagiune a avut să numere cel puţin câte un succes românesc.”
În această afirmare, „Teatrul Naţional pare a fi înţeles pulsul vremii. Un comitet harnic şi conştiincios s-a întors cu toată dragostea spre producţia dramatică românească. Şi, cu o hotărâre energică, a fixat un loc deosebit de important românilor în repertoriul teatrului. Prin aceasta se va putea ajunge ca cel puţin pe prima noastră scenă să nu mai pătrundă actualităţile fără valoare ale teatrelor de bulevard din străinătate.
Teatrul Naţional va putea fi o adevărată instituţie de cultură românească unde, în afară de glasul autorilor români, nu se vor mai auzi decât clasicii tuturor neamurilor (…)” Eugen Virgil Nicoară