„Noul volum de povestiri al domnului Ovidiu Cristian Dinică este, fără îndoială, o carte de sfârșit de veac. Nu numai pentru că acțiunea povestirilor este plasată în ultima perioadă a regimului comunist, ci, mai cu seamă, pentru că personajele ei, de la un cap la altul, fie ele copii, femei bătrâne, tineri la început de drum sau oameni maturi, toate au un lucru în comun: trăiesc acea dezorientare și dezrădăcinare care se produce atunci când o lume vine să o înlocuiască pe alta.
Construită ca o frescă a unei întregi civilizații (o civilizație pe moarte), cartea este un amalgam de diferite trăiri și experiențe, care pare să aibă caracterul unui „insectar” complet, de la A la Z, în care clasificate, întocmai ca într-un dicționar, nu sunt insectele, ci tipurile de angoasă. Omogenitatea perfectă a povestirilor creează impresia unui aer comun pe care îl respiră personajele – nu te-ai mira dacă le-ai vedea, în prelungirea paginilor, trecând pe stradă unele pe lângă altele. Personajele sunt ocupanții aceleiași lumi, dar faptul că rămân izolate, fiecare în povestea lui, are un mult mai mare impact decât dacă ar fi aparținut toate unui roman, decizia autorului, în acest sens, având un caracter simbolic – ele sunt singure în interiorul narațiunilor proprii pentru că tot singure sunt și în viață. (…)”
O altfel de căutare a timpului pierdut – Maria Anastasiu