Cu toții iubim, dar fiecare iubește în felul său. Unicitatea ni se reflectă în gesturi, în declarații, în raportarea la Celălalt. Dar în ciuda a tot ce ne individualizează, limbajul iubirii se lasă înțeles asemenea unui sistem internațional de semne, reușind să interconecteze inimi, experiențe, vieți. Delicatețea raportării la primele semnale ale iubirii se lasă cuprinsă între copertele cărții „Cântecul inimii”, scrisă de Lili Ferreirós și ilustrată de Sonja Wimmer, și ne reiterează totodată faptul că iubirea este un drept universal.
Juan avea ceva aparte – fluiera. Dar fluieratul său nu se manifesta sporadic, ci ținea loc de cuvinte. Era, de fapt, modalitatea prin care acesta comunica: fluieratul ușor însemna atragerea atenției, unul mai puternic era pentru senzația de foame, iar altul, și mai distinctiv, pentru momentele de teamă; fluieratul scurt însemna tristețea, iar cel gingaș emoțiile pozitive. Cu alte cuvinte, sunetele produse de buzele lui Juan nu se evidențiau numai prin diversitate și inventivitate – Juan își crease un limbaj propriu, folosit pentru a se exprima.
Băiatul merse și la școală. Deși asculta cu mare interes activitatea didactică, manifestarea lui nu se schimbase câtuși de puțin –fluierăturile reproduceau și vocea râurilor, și unduirea crengilor copacilor sau figurile geometrice. Aici îl cunoscu și pe Taleb, un băiat la fel de special, iar între cei doi se consolidă o prietenie minunată, bazată pe ritmuri muzicale și povești ale inimii. Curând, prieteniei celor doi avea să i se alăture și Clara, o fată cu ochi negri ca tăciunele. Iar de-acum, încetul cu încetul, lucrurile aveau să se schimbe, devenind altfel…
Lecturând textul, cititorului i s-ar putea părea că sensurile revelate se coagulează în jurul tematicii iubirii. Nimic mai adevărat. Cu toate acestea, subsidiarul lecturii desvârșește un aspect fundamental care modifică unghiul de receptare al semnificațiilor –dragostea iradiază și creează contexte, pornind de la imaginea lui Juan, personaj-exponent al diferitului