Captiv in lumea libera

Oricât de „antioccidentali” s-ar declara, românii interbelici rămân profund ancorați în peisajul Europei. Un asemenea „personagiu venit din interbelic” este și Theodor Cazaban. I-am stat în preajmă aproape cinci ani de zile, l-am ascultat povestind cu har o mulțime de scene și anecdote din vremea „juneții” și a exilului, l-am ascultat recitând, cum numai el știe s-o facă, sute și sute de versuri, l-am surprins tunând și fulgerând împotriva zodiei minciunii, perorând inspirat despre maeștrii săi mizantropi, Nietzsche, Guénon, Lavastine. Pentru prima dată l-am întâlnit la Casa Românească din Paris. Aveam, trebuie să recunosc, o anumită reticență față de exilați. O reticență dublată și de un soi de sfială, sentiment care nu m-a părăsit, de fapt, nici până astăzi. Cert este că în fața lui Theodor Cazaban nu m-am simțit nicio clipă „excedat”, dornic să pun capăt unei discuții inutile sau jenante. Există un criteriu după care se pot identifica exilații „de rasă”: se abțin să te dădăcească. Nu se avântă să te învețe cu orice preț cum trebuie să se comporte un „necivilizat” căzut din Est într-o țară precum Franța, într-un oraș precum Parisul, într-o universitate precum Sorbona, ori să te lămurească în privința bătăliilor seculare din ultimii… cincizeci de ani. Theodor Cazaban, dimpotrivă, ținea să mă descoasă, el, cu bucuria și curiozitatea unui veșnic student la fără frecvență, în legătură cu tot felul de chestiuni, în primul rând teologice, apoi de literatură clasică, nu în ultimul rând, politice.

De fapt, arunca întrebările ca pretext de conversație, pentru că întrebările creau imediat efectul bumerang scontat. Eu deveneam întrebătorul, iscoditorul adevărat, iar el, cum era și firesc, instanța menită să-mi răspundă. Foarte repede ne-am transformat într-un cuplu de „teroriști culturali”, avizi de tot și de toate. Împreună am asistat la zeci de conferințe și colocvii; împreună am urmărit și comentat zeci de emisiuni; împreună am citit, anatemizat și admirat zeci de cărți. Binecuvântat fie, așadar, exilul care mi-a dăruit un asemenea învățător-prieten!

Cristian Bădiliță