În paginile Cărții cu jucării trăiesc doi copii, de trei și de patru ani, Barutzu și Mitzura. Tatăl lor, ca și cum ar avea sub un microscop două gâze, le studiază mișcările și pățaniile zilnice din universul familial și le urmărește formarea și afirmarea. „Tătuțul“ este judecătorul lor, când poznele copiilor întrec măsura și el trebuie să rezolve, cu tact, problemele de etică.
E și tovarășul lor de joacă plonjând în lumea basmelor, scoțând câte o pildă pentru cei doi mititei. Arghezi întrebuințează, cu obișnuita sa măiestrie de a povesti faptele mici, toate „elementele cromatice ale limbii“: epitetul, metafora, repetiția de cuvinte și de versuri. Acesta este stilul lui Arghezi, caracterizat de simplitate, muzicalitate și plasticitate.
Aici descoperim secretul unei cărți care, de la apariția sa, în 1931, nu încetează să uimească și să încânte. Cartea cu jucării, datorită perfecțiunii sale artistice, e o carte cu jucării literare. „Sunt scrieri care, citite la orice vârstă procură desfătări reînviate cu fiecare nouă lectură.
Cartea cu jucării, mai cu seamă, e un basm al copilăriei cum nu sunt multe în literatura lumii.“ Dumitru Micu, critic literar român.
Tudor Arghezi (1880–1967), poet român. Numele său la naștere a fost Ion Nae Theodorescu, nume cu care a și debutat, în 1896, cu o poezie publicată într-o revistă condusă de Alexandru Macedonski. În următorii ani semnează cu pseudonimul Ion Th. Arghezi, entuziasmându-i pe poeții moderni, îngrozindu-i pe tradiționaliști. Între 1905 și 1910 a trăit în Franța, apoi în Elveția, scriind versuri, frecventând cursurile universităților din Fribourg și din Geneva. La întoarcerea în țară a publicat în revistele vremii, făcându-se cunoscut atât pentru versurile sale, cât și pentru pamfletele politice și literare. În perioada interbelică a ajuns să fie cu adevărat acel Arghezi care a intrat în istoria literaturii române drept unul dintre cei mai mari poeți români și unul dintre cei mai corozivi publiciști. După instalarea comunismului, a fost o vreme ostracizat, dar după 1952 s-a lăsat „recuperat“ de noul regim, care i-a oferit titluri și demnități. Poezie: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Cărticica de seară (1935) etc. Proză: Tablete din Țara de Kuty (povestiri, 1933), Cimitirul Buna-Vestire (roman parabolic, 1934), Lina (roman, 1942) etc.