Ramona Dogaru ne oferă, după „Nu mai caut succesul”, volum cu un titlu, în ciuda aparențelor, mai degrabă încurajator și care a fost bine primit de cititorii off și on-line, o nouă carte de povestiri. Titlul are, și de această dată, tâlcul lui. „Cea mai fericită zi” nu este atât un răspuns din partea autoarei cât, precum veți vedea, o provocare pentru cititor.
Povestirile Ramonei Dogaru descriu, într-un ritm alert, potrivit acestui gen de literatură, personaje de diferite vârste, de diferite tipologii puse, adesea, în fața unor situații inedite din care umorul și paradoxurile nu lipsesc. Tonul este cald, eroii reușesc să ne câștige simpatia și, cel mai adesea, ajungem să le dăm dreptate. „Cea mai fericită zi” poate fi și cea retrăită, dar și cea sperată. Exercițiul de sinceritate este inițiat chiar de autoare care transformă paginile cărții într-o confesiune, cu accente, pe rând, tragice, nostalgice sau ironice. Și faptul că, adesea, povestirile nu se termină printr-o concluzie, ci printr-o întrebare, constituie cea mai potrivită invitație la lectură. Cititorul își are locul lui în acest dialog cu o autoare care, iată, își reconfirmă talentul în spațiul prozei scurte românești.
Varujan VOSGANIAN
Citind cartea Ramonei Dogaru am avut senzația că mă aflu în fața unui colaj de imagini fotorealiste, toate marcate, chiar și cele melancolice, de un instinct ludic. Indiferent de coloratura lor – exuberantă, stenică sau gravă – povestirile au mereu dublajul unei splendide cordialități. Firul narativ al textului seamănă cu o voce evadată dintr-un cor, o voce care, fiind în posesia unui ambitus generos, a decis să-și cânte partitura propriilor reprezentări (de)spre viață, celebrându-i diversitatea. Este, așadar, foarte probabil ca lectura acestei cărți să devină pentru cititor – în economia unei zile aglomerate – cel mai fericit moment.
Cosmin NEIDONI