Cimitirul Buna-Vestire

Aparent abstract, absurd, e şi fundamentul întâmplărilor din "Cimitirul Buna-Vestire", un roman al eşecurilor, în care destinul nu mai presupune vreo forţă transcendentă. Pentru nefericitul Unanian, intelectual subţire (alt "doctor", doctor în Litere şi aspirant la o catedră universitară), destinul, văzut ca labirint, e de natură socială, terestră, existenţa perso­najului lovindu-se neîncetat de opoziţia mediului burghez care-l condamnă ratării fără ieşire. Spaţiul claustrării tragice din Ochii Maicii Domnului era în final ch­ilia monahală; în cazul lui Unanian, "întâiul de la Abecedar până la doctorat", spaţiul crizei finale e cimitirul, protagonistul romanului, şomer cu familie grea, devenind fără voie intendent în lumea morţilor. Arghezi operează cu personaje oarecum tipice, acestea reprezentând până la un punct categorii sociale: evoluează astfel ministrul, intelectualul, sluga, groparii, plus diverse elemente de coloratură; în dialog alternează viaţa şi moartea, realului îi succedă fantasticul. Naratorului cimitirul îi pare o dată "ca un preludiu de Rai",
drept care o secvenţă de toamnă are unduiri muzicale de poem. "Lumina e astăzi atât de frumoasă, încât vasta-i sonoritate torenţială târăşte şi cimitirul într-un peisaj nou, care nu mai seamănă cu realitatea. Ţara morţilor capătă consistenţa abstractă a unei privelişti prin telescop…"