Un nou bibelou luă calea aerului. De data asta unul scump. Un păstor cu trei oițe. Cristoșii mă-tii de Giovanni, lasă că-ți arăt eu ție. Știu eu cum să fac. O să mori, boule! O să-ți primesc capul pe tavă, am văzut eu în filme cum se face, se aduce capul pe tavă, plin de sînge, capul are ochii închiși, din gît îi atîrnă așa niște moațe de sînge închegat, ca la curcani..
‒ Cît? întrebă ea.
Semn că gheața începuse să fie spartă.
‒ Depinde cine, îi răspunse el. Prețul e de la persoană la persoană. Ea îi spuse cine. El fluieră admirativ. Aha. Se schimbau cu totul datele problemei. Calculă în gînd, ținînd cont de numele de-abia rostit. Înmulți cu doi, să aibă de unde să scadă. Mai adăugă ceva, să rotunjească suma. Rezultase o sumă considerabilă. Da, dar și riscul era considerabil. Giovanni Gambetta nu era chiar orice mocofan în orașul ăsta.
... și își continuă fuga, următorul oraș, apoi altul, apoi încă unul, mereu alt oraș, niciodată suficient, mereu prea aproape, prea aproape de locul ăla, de discuția aia, de cele 17 gloanțe inutile și al optsprezecelea pe țeavă, la fel de inutil, mereu în minte cu imaginea străinului care refuzase să moară, 17 gloanțe un încărcător întreg, plus al optsprezecelea glonț cel de pe țeavă, la fel de inutil, străinul care se uita la el cu o privire jumătate dojenitoare, jumătate amuzată, străinul care știa tot despre el, și despre trecutul său, și – oribil! și despre viitorul său, străinul care fusese cît pe-aci să-i spună cel mai groaznic și insuportabil lucru cu putință, locul și timpul și felul morții sale.