Tinto Brass este un produs prin excelență al generației care a crescut cu scriitori și teoreticieni ai erotismului precum Georges Bataille, erotism văzut ca detașat cu totul de funcția reproductivă. Erotism cercetat și filmat sub unghiul delectării și al umorului (motiv pentru care acea generație a și recuperat autori precum Marchizul de Sade, pus pe un loc de onoare în Franța de scriitori și intelectuali precum Bataille sau Klossowski, iar în Italia de un cineast ca Pasolini, în pomenitul film Salò).
Toți acei regizori cu simpatii comuniste sau anarhiste, sau chiar fără ideologie, precum Fellini, atacaseră și devastaseră deja consumerismul în născare al epocii și mica burghezie, despre care cânta Giorgio Gaber în Io se fossi Dio (Eu dacă aș fi Dumnezeu) din 1980.
Vulgar și erudit, Tinto se arată un personaj complex, un căpcăun al cunoașterii și al sexului, precum Rabelais sau venețienii Renașterii. Tinto Brass aduce însă o notă de umor și prospețime eliberatoare după multe din mesajele politice repetate insistent de reprezentanții “noilor valuri” din Franța și Italia.
Din carte mai aflăm și detalii privind finanțarea și fabricarea filmelor, dar și despre politică, de pildă: istoria candidaturii lui Tinto pentru Partidul Radical, cel care a adus-o în parlamentul Italiei pe actrița porno Cicciolina, apoi cum l-a cunoscut el pe Jean-Paul Sartre la Paris și multe altele pe care cititorul e invitat să le descopere, odată cu tabloul unei epoci de o uriașă importanță pentru prezentul nostru, care încearcă însă acum să o estompeze.
Cum păstrezi o epocă așa cum a fost cea a deceniilor pomenite, 1960-1970, decenii ale eliberării sexuale și ale dezbărării de chinga moravurilor, cum expui o asemenea epocă precum gâza-n chihlimbar? Ei bine, așa cum o face Tinto: arătându-și fragilitatea umană, pe care el nu și-o ascunde niciodată, ba chiar dimpotrivă.
Analizând această epocă a noastră a Omului schizoid al secolului XXI, Tinto Brass aduce această constatare finală: «Astăzi se vorbește mult despre deculpabilizarea sexului. Cu toate astea, tabuurile sexuale rămân foarte puternice. Singurele filme erotice care nu scandalizează elita intelectuală sunt cele centrate pe dualismul Eros și Thanatos, dar cel din urmă a devenit justificarea celui dintâi. Când Erosul este durere și moarte, totul e bine; dacă, pe de altă parte, este viață, opera e atunci etichetată drept facilă și superficială. Așa că identificarea infamă a ajuns să prevaleze: Erosul este Thanatos. De aceea, festivalurile de film sunt pline de opere funerare și de post.» -- Dan ALEXE, în Prefață.