Clandestin in Parnas

Despre toate acestea, în aparență mereu aceleași frământări ale omului din fiecare, Adrian Vasile Iftime scrie pătimaș și lucid, scrie admirând neînțelesurile și apoi dumirindu-se. Dar, mai ales, scrie frumos poetic. Aici nu mai e un clandestin al Parnas-ului, ci e un locuitor de drept al versului strunit cu știință, prozodia clasică fiindu-i fibră verticală în creație. O simte, dar o și gândește și o așază în rigole fine de revărsare, drept care poeziile sale merg fluid, fără fracturi, chiar dacă urcă și coboară intensitatea sentimentului. Sinusoidele acestea nu sunt foarte abrupte, asta și datorită unui limbaj ales îngrijit, lipsit de lirisme inutile, ba dimpotrivă, suplu până la uscăciune uneori. Ceea ce înseamnă că poetul nu se lasă sedus de „fonetici” riscante, ci construiește geometric un plan secund al sonorității, mai dens, mai percutant în sens. De aceea, și iubita, chemată mereu să asculte cântecul lebedei, al aceleiași lebede, aude mereu o altă melodie și, cu toate că se întâmplă mereu la fel, iubita, dar și cititorul, asistă de fiecare dată la altă piesă. În stilul poetic dezvoltat aici, autorul a găsit scena la care privesc și muritorii (cu tot cu iubirile lor muritoare) și locuitorii încă nearătați, dar aflați de o istorie întreagă acolo, în nemurirea din Parnas…

Liviu Apetroaie