See moreDe la primii săi pași în ale scrisului, Vasile Gribincea a beneficiat de clauza tânărului poet cel mai favorizat – câștigă olimpiade la română; este invitat să vorbească la lansări de carte; susține rubrici la Contrafort și Revista Literară; publică versuri la Vatra, Familia, Orizont ș.a.; nu în ultimul rând, editorul îi cere manuscrisul volumului de debut.
În tot acest timp, își lucrează Cartea, cu pricepere de arhitect(-text) și măiestrie de șef de orchestră, cu o economie de mijloace invers proporţională viziunii de ansamblu, grandioasă – „împreună/ am văzut/ ce n-a văzut/ fiecare” –; totul, sub ochiul veghetor („eu sunt un fel de a privi/ în tine, prin tine, spre orice”) al unui operator de limbaj omniscient („îți vorbesc în măsura în care îmi vorbești –/ vorbeşti prin mine, îţi vorbesc// (…) te pot/ face să spui/ ce nu știai că ai/ de spus”). Nu găsesc o formulă mai cuprinzătoare pentru a-i defini scrisul decât acest vers al lui Odysseas Elytis: „Iar ca sentiment un cristal”.
Altfel spus, Vasile Gribincea îşi redactează (de fapt, „ridică însumarea”!) – ca odinioară Wittgenstein, celebrul său Tractatus logico-philosophicus – propriul Tratat lirico-poetic, în baza cifrei 7, aparent ermetic („la ieşirea noastră/ cheia a tras în ea lacătul”), dar odată deschis, cât se poate de primitor („fiecare e mai/ mult în/ celălalt// mai mult celălalt”).
O carte la cheie (), tocmai bună de locuit: „Intraţi, şi aici sunt Zei” – sau, de la Vasile Gribincea citire:
„Nu-mi spune că nu vrei să plec.
Fă-mă să rămân
sau vino cu mine”.
(Em. Galaicu-Păun)