See moreAceastă carte este o sugestie de amiciţie în relaţia dintre filosofie şi estetică. O relaţie în care filosofia vine în întâmpinarea esteticii, iar estetica recunoaşte rădăcinile comune. Sunt adunate în carte texte, mai vechi şi mai noi, la care ţin mult. Cred că soarta a înţeles foamea mea de sensibilitate şi frumos. De aceea mi-a deschis calea spre „Simpozionul Naţional de Estetică”, desfăşurat anual la Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău. O instituţie care are deja un renume. Un fel de laborator spiritual, unde filosofia, estetica, poezia, arta şi literatura sunt la ele acasă. Aici, timp de mai multe decenii, am avut ocazia să cunosc personalităţi, idei şi cărţi, care m-au provocat în permanenţă. Aici m-am reîntâlnit cu foşti profesori, pe care i-am admirat în timpul studenţiei la Iaşi. Am întâlnit şi academicieni bucureşteni, pe care nu i-am avut profesori, dar cu care am colaborat minunat. Aici mi-am continuat, nestingherit, dragostea mea pentru Eminescu. O dragoste care mă acaparează din ce în ce mai mult. Sper ca soarta să fie la fel de mărinimoasă şi să mă lase cât mai mult în nebunia mea.
Această carte poate fi înţeleasă şi ca începutul unei poveşti despre viaţă. Despre viaţa mea şi a celor din imediata mea apropiere, care m-au influenţat, într-un fel sau altul. Voi fi prevenit, fireşte, că deschizând o asemenea iniţiativă voi fi pândit, la tot pasul de ispita orgoliului. Este adevărat, însă acum nu îmi mai este teamă. Am ajuns să înţeleg că viaţa nu trebuie să fie numai trăită şi muncită, ci mai trebuie să fie şi povestită, cu orice risc. În plus, uitându-mă în urmă constat că ispita orgoliului m-a urmărit toată viaţa. M-am amăgit, mult timp, că am reuşit să rămân indiferent la această ispită. Acum ştiu că şi atunci când un om salută pe alt om, o face din două motive, respectiv pentru că îl respectă pe omul salutat, pe de o parte, şi că se gândeşte la propria-i reputaţie, pe de altă parte. Mai mult, cred că tot despre orgoliu ar fi vorba dacă aş ascunde unele adevăruri esenţiale, care îmi definesc ţinuta. De aceea, nu îmi este deloc ruşine să recunosc faptul că atunci când erau încă în viaţă părinţii mei (Petru şi Englitera), m-au învăţat ce este munca. Nu în sensul că mi-au predat cunoştinţe despre importanţa muncii, întrucât aveau puţină şcoală şi nu deţineau vreo bibliotecă, ci prin exemplul personal. I-am descoperit muncind şi am rămas cu această imagine pentru toată viaţa. Nu îmi este teamă de orgoliu nici dacă spun că după căsătorie, soţia mea (Emilia), muncitoare şi ea, în alte condiţii, mi-a canalizat devenirea. Principalul ei merit este că m-a lăsat în legea mea. Doar în glumă, uneori îmi spunea să mă mai opresc. Tot cu mândrie spun că şi după venirea pe lume a celor doi feciori (Sorin-Ştefan şi Cosmin-Emilian) am primit un nou imbold să înaintez pe drumul ales. La toate aceste persoane iubite m-am gândit atunci când am acceptat să apară cartea. Voiam să le spun că m-am străduit tot timpul să le fiu pe plac. Că sunt în stare să recunosc ce am făcut bine (dacă am făcut bine), şi ce am făcut rău (dacă am făcut rău). Pe parcurs, când or să apară şi alte volume, de felul unor dări de seamă, voi extinde recunoaşterea şi la alţi apropiaţi care mi-au influenţat existenţa şi gândirea.