Ca lege fundamentală a unui stat, Constituţia – conform unei sumare definiţii larg răspândite – reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernământ și organizarea statală, precum și drepturile și obligaţiile cetăţenilor. Pornind de la aceste considerente, o istorie a Constituţiilor poate să ofere o analiză retrospectivă sui generis, asupra ansamblului evoluţiei societăţii și a modului în care problemele existente, în fiecare epocă istorică, au fost soluţionate și proiectate, ca fundament normativ al dezvoltării viitoare, în plan politic și juridic. Criteriul unei Constituţii nu poate fi unul absolut valabil pentru toate timpurile și locurile, ci unul relativ, deoarece întotdeauna forma de organizare a statului este produsul unei anumite situaţii de existenţă a unei naţiuni, în care sunt cuprinse deopotrivă starea politică, juridică, economică, psihologia socială, precum și dezideratele dreptăţii sociale și aspiraţiile sale etice. O istorie a Constituţiilor României din epoca modernă și contemporană este în măsură să evidenţieze evoluţia constituţională a ţării, în raport de factorii politici și de putere, de partidele și grupările politice ce s-au constituit și confruntat pe scena vieţii politice și juridice și care au reflectat raportul de forţe și interese din societatea română, în contextul internaţional existent în fiecare ciclu constituţional al unui veac și jumătate aproape, de când a fost adoptată prima Constituţie a României. Lucrarea de faţă şi-a propus – prin studiile monografice consacrate celor șapte Constituţii ale României din perioada 1866-1991- să releve evoluţia vieţii constituţionale, cu valorile și tradiţiile sale, ca și a limitelor funcţionării acestora în procesul treptat și adeseori sinuos al dezvoltării şi afirmării structurilor democratice ale societăţii româneşti. Efortul intens de modernizare declanşat în prima jumătate a sec. al XIX-lea, ce viza integrarea politică, economică și culturală a României într-o Europă a aspiraţiilor naţionale, trebuia să-şi găsească împlinirea pornind, mai întâi, de la crearea unor forme noi politico-juridice de organizare a structurii statului. În acest sens, legii și îndeosebi Constituţiei îi revenea un rol esenţial și românii au manifestat de la început un mare interes pentru elaborarea unor proiecte de Constituţie, care să le ofere temelia politico-juridică, stabilitate și trăinicie, pentru instituţia statală și, în acelaşi timp, să-i asigure dezvoltarea în con­cor­danţă cu cerinţele vremii. Proiectele constituţionale care au precedat ela­bo­ra­rea și adoptarea aşezământului fundamental din 1866, reflectă cu prisosinţă rădăcinile și tradiţiile adânci ale unui sistem constituţional cu forme carac­te­ris­tice regimurilor parlamentare europene, care au căpătat în mod treptat un conţinut propriu, specific realităţilor din societatea românească. Adoptarea Constituţiei din 1866, marchează încheierea procesului de instituire a regimului parlamentar modern în România și impunerea dinastiei ereditare a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar principiul con­stitu­ţio­na­li­tăţii, cu specificul său, se adaugă de acum întreprinşi de societatea ro­mâ­neas­că pe linia modernizării și independenţei statului și apoi pentru soluţionarea unor probleme de drepturi politice și sociale și a creării premiselor pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Preluând şi dezvoltând o serie de principii și reguli din Constituţia de la 1866, noul aşezământ constituţional din 1923 s-a încadrat în spiritul democratic interbelic, având, cum s-a apreciat în acei ani, temelii juridice solide, izvorâte din realităţile social-politice și economice ale ţării. Ea a contribuit în mod decisiv la consolidarea unităţii economice, teritoriale, politice şi spirituale a României întregite. În acelaşi timp, actul fundamental din 1923 a asigurat afirmarea unui regim democratic-parlamentar liberal, care a creat condiţii favorabile dezvoltării statului român în direcţia liberalismului și progresului social, înscriind România în rândul statelor europene cu un sistem politic de îndelungată tradiţie democratică, în stare să reziste multă vreme tendinţelor autoritariste și revizioniste apărute în Europa în deceniul al IV-lea al secolului trecut. Este perioada în care regimul parlamentar a intrat într-un proces de regres, generat între altele și de slăbiciunea partidelor politice tot mai puţin capabile să protejeze și să apere democraţia constituţională. Noul aşezământ statal din februarie 1938, înlăturând Constituţia din 1923, a reprezentat un sensibil regres faţă de democraţia liberală și a devenit în scurt timp preambulul guvernării fără Constituţie a României în anii 1940-1944. După o scurtă perioadă de repunere în vigoare a Constituţiei din 1923, în urma evenimentelor legate de actul de la 23 august 1944, împrejurările externe și interne în care se afla România, ca de altfel și celelalte ţări din această parte a Europei intrate în sfera de interese a puterii comuniste de la Moscova, au fost nefavorabile și ele s-au concretizat sub forma unor presiuni tot mai puternice asupra sistemelor constituţionale democratice. La sfârşitul anului 1947, actul fundamental din 1923, continua să fie o bază teoretică, instituţională de apărare a drepturilor și libertăţilor individuale. Instaurarea regimului comunist totalitar a deschis calea adoptării unor noi constituţii, cum a fost cea din 1948 și 1952, după modelul sovietic stalinist, care au întrerupt brusc și total tradiţiile constituţionale de până în 1938, fiind utilizate aceste acte fundamentale, străine de realitatea românească, ca mijloace juridice de lichidare a valorilor liberalismului și democraţiei și de înlăturare brutală a tuturor libertăţilor ce contraveneau politicii ideologice a partidului comunist. Constituţia din 1965, succesoarea celor două, deşi nu era produsul presiunilor sovietice, înscria, pe de o parte, numeroase prevederi ce încercau să dea o înfăţişare mai destinsă regimului, iar pe de altă parte păstra inflexi­bi­li­tatea principiilor de bază, ceea ce punea sub semnul întrebării caracterul pretins reformator al acesteia. Reflectând fidel natura totalitară a regimului comunist din România, cele trei constituţii au reprezentat o ruptură profundă faţă de tradiţiile constituţiilor moderne și de aspiraţiile naţiunii române, iar de aici eşecul lor. Înlăturarea regimului politic totalitar şi schimbările constituţionale produse în Decembrie 1989, au declanşat un proces de reaşezare a sistemului parlamentar-democratic constituţional. Noul aşezământ adoptat în 1991 și aprobat prin referendum a deschis calea reformelor care puteau asigura funcţionalitatea statului de drept în România. În suita importantelor sale prevederi s-au înscris şi cele care defineau cadrul legal pentru funcţionarea pluralismului politic, pluripartitismului și a afirmării principiului democratic al alternanţei politice. Curând, necesitatea revizuirii și perfecţionării Constituţiei din 1991 a fost resimţită, aşa cum se stăruie și în zilele noastre, prin invocarea unor argumente variate. Prin reunirea în prezentul volum a celor patru studii consacrate tuturor constituţiilor României, fără pretenţia de a fi exhaustive, dorim să punem la dispoziţia unor cercuri largi de cititori un instrument util de lucru și de informare ce poate fi consultat cu uşurinţă. Aceştia pot cunoaşte modul cum au evoluat prevederile aşezămintelor fundamentale ale ţării, de la cele ale primei Constituţii din 1866 şi până la Constituţia aflată azi în vigoare, adoptată în 1991. Am considerat oportun pentru buna și riguroasa informare a cititorului cu sursa direct, care a stat la baza prezentelor studii să cuprindem în anexă și textul integral al celor şapte constituţii ale României moderne şi contemporane. prof. univ. dr. Gheorghe SBÂRNĂ