See more
Un roman complex și polifonic, care, dincolo de explorarea vieții în România comunistă, creează unul dintre cele mai frumoase „poeme de dragoste” din literatura noastră, cel dintre bovarica Pia și boemul pianist de jazz Sandu, o dragoste idilică la început, într-o casă de pe Mătăsari.
Povestea de iubire se conturează pe fundalul unei societăți profund comuniste. Una din acele cărți de dragoste, în care dragostea idilică se destramă atunci când personajele alunecă din fantasma iubirii în realitate.
Așa cum observa Florin Manolescu: „Corpuri de iluminat e combinația rară de forță narativă năucitoare, capabilă să recreeze viața din cele mai neașteptate detalii, de ingeniozitate tehnică și de finețe sufletească, în care se scaldă întregul roman”.
„Corpuri de iluminat a fost scris între 1985 și 1987, dar n-a putut vedea lumina tiparului decât în 1990. [...] Dintre prozatorii generației sale, Stelian Tănase este unul dintre foarte puținii neispitiți de alte specii decât romanul. Este un romancier prin excelență. Acest lucru se vede cu ochiul liber în Corpuri de iluminat. Se știe, de la Bahtin, că principala însușire a romanului este caracterul lui polifonic. Cine n-are ureche pentru toate vocile lumii poate fi un extraordinar povestitor, dar nu izbutește în roman. [...] Absolut izbitoare, în Corpuri de iluminat, este înainte de orice compoziția polifonică. Romanul este așezat pe un portativ și fiecare frază muzicală are cheia ei. Scriitura narativă este multiplă: coerentă, obiectivă, telegrafică, «internalizată» psihologic, diagonală, în stilul indirect liber etc. Fiecare capitol are perspectiva lui morală: emfatică, parodică, glumeață, neutră. Evenimentele sunt prezentate ca tragice sau vodevilești. Unele pagini sunt relatate în maniera eseului, altele în aceea a prozei ritmate și rimate. Planul personajelor se reflectă în acela auctorial. Și – ceea ce este esențial – diversitatea textuală nu e arbitrară, ci corespunde unei realități substanțiale de apreciere a ființei umane și a raporturilor ei cu lucrurile.“
Nicolae Manolescu, România literară, octombrie 1990