Parrêsia este deci, în două cuvinte, curajul adevărului celui care vorbeşte şi îşi asumă riscul de a spune, în ciuda a tot şi a toate, tot adevărul pe care-l gîndeşte, dar şi curajul interlocutorului care acceptă să primească cu adevărat adevărul ofensator pe care-l aude…
Foucault, cel care, într-o zi, s-a proclamat în mod provocator un „optimist fericit”, a fost un om în pericol şi care, fără să se laude cu asta, a avut un simţ ascuţit al primejdiilor la care sîntem expuşi, interogîndu-se pentru a afla cine sînt cei ce ne ameninţă şi cine sînt cei cu care putem temporiza. De aici importanţa pentru el a noţiunii de strategie şi de aici jonglarea cu ideea că ar fi putut, dacă hazardul ar fi hotărât altfel, să devină un personaj de stat (un consilier politic), dar şi un scriitor... un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine.