Poezia lui Ovia Herbert, neatentă să inventeze un nou „gen de poezie”, nici măcar vreo formă nouă de metaforă, nici să copleşească printr-o tehnică sofisticată imagistică, pare să vrea doar să pună mişcarea lui către o iniţiere, dubioasă pe deasupra, pentru că se află sub zodia drogurilor de tot felul, pe care e posibil să nu le fi epuizat încă în ceea ce „povesteşte”. Poate pentru că nu a venit timpul. Într-un alt registru, e doar simbolul la limită al existenţei umane sociale, vizibile, dedesubtul căreia se ascunde, insinuant uneori, ameninţător alteori, dar şi delicat, un Ceva diferit.
Ovia Herbert ne spune că până şi în cea mai neagră, stupidă, anostă, deprimantă, exasperantă, drogată existenţă apare direcţia unei căutări, şi chiar posibile găsiri, a părţii de dincolo a realităţii diurne, cel puţin sub forma „rulviselor”. Personal, prefer această opţiune existenţială şi poetică. Şi nu din slăbiciune pentru optimism, cum s-ar crede.
Legat de mult discutata caracteristică apocaliptică a generaţiei 2000, aş putea adăuga că atunci când e autentică (o marcă existenţialistă, desigur), ascunde întotdeauna o direcţie însoţită de o conştiinţă sporită a ceea ce vrei să spui şi unde te duci, de ce, cu ce spui şi scrii, ştiind bine că procesul, faptul mişcării către altceva presupune greşeli, dar e necesar şi, oricum, e viu. Iar poezia „Demisolului” este una dintre cele ce reprezintă un simptom al deplasării accentului înspre înţelegerea poeziei ca proces viu, către forma poemului, mai mult ca aproximare continuă decât ca o formă perfectă ca atare. Ceva ce el asumă structural.
* Nina Vasile
Se poate vorbi despre un experiment în care subiectul poetic şi-a asumat rolul de cobai. (…) Războiul pare să se desfăşoare pe două planuri: unul exterior, izbucnit între cei din urmă, claustraţi, închişi în propria neputinţă psihotică, şi cei dintâi, emblematici pentru parvenitul social, pentru mic-burghezul împroprietărit, şi unul interior, subînţeles în nevoia subsolicilor de a ieşi la suprafaţă (găurile din perete devin laitmotiv), de a ieşi de sub jugul adicţiei. De reţinut e faptul că, dacă luptele de pe palierul social sunt în toi, războiul interior este unul gata pierdut şi cred că aici se adună substanţa moralizatoare a cărţii: „rul-visele par viaţa pe care nu mai apucăm / să o trăim / (…) eu oricum aştept să vină sicriele / lăsate în faţa uşii / coana mă va ajuta să intru în ele şi să fiu transportat / la altă adresă // o să plec în altă lume // dar nu mai poţi ieşi a spus el / ultimii veniţi nu-şi mai aduc aminte de nimic / atrofiaţi de sedative / vor adormi cu noi aici ani în şir”.
* Dorin Mureşan