Vezi mai multeTopografia memoriei armeneşti din oraşul la malul mării şi din poveştile adunate de Andreea Pavel este identică cu ceea ce au însemnat primele mele curiozităţi legate de ceea ce vezi în afara casei: strada Ştefan cel Mare, casele îngrijite până la detaliu de pe arterele din centrul oraşului, cu oameni vorbind în limbi necunoscute mie, tihna Levantului şi iureşul unui mare port, adunate laolaltă în mirosuri ale copilăriei pe care nu le voi uita niciodată.
Cum să nu înţeleg, deci, o copilărie la Constanţa legată de armeni?
Fondul iremediabil subiectiv al memoriei este un fel de a face curat în istoria mizeriei. După mai bine de un secol, când coşmarurile s-au mai estompat, când personajele principale ale acţiunii nu mai pot vorbi, din tragedia de la 1915 rămâne ceea ce, în timp, s-a transmis, s-a transformat şi a fost prelucrat.
Memoria, de data aceasta, nu este o formă de justiţie ci, mai degrabă, o mână întinsă spre fiecare cititor: să nu uiţi. Şi să nu repeţi.
Florin Anghel
Am aproape 30 de ani și astea sunt primele mele amintiri cu armeni. Sunt armenii care mi-au marcat viața, mi-au oprit și mi-au pornit Timpul, mi-au deschis porți la momentul potrivit și m-au oprit sau m-au pornit în căutarea mea. Nenea Edi și nenea Aris Sarchizian, nenea Aram Șișlian și preotul Avedis Mandalian. Am amintiri neplăcute din creșă, îndulcite de înghețatele unui ceasornicar armean. Am absolvit un liceu elitist de matematică – informatică, cu norocul de a face literatură în cenacluri la care participam datorită înțelepciunii unui paznic armean. Și m-am descotorosit de povara unei instituții îmbătrânite datorită unui preot armean care a slujit pentru cel mai vechi popor creștin din lume. Și pentru mine.
Asta este povestea mea și a armenilor care s-au refugiat în țara mea.
Andreea Pavel