Daca ai tinut Dumnezeiasca Evanghelie in mana, ca preot, la un moment dat simti o oarecare dorire, o nostalgie sa o iei din nou in maini, astepti sa iesi din nou cu Sfanta Evanghelie, inaltata spre popor sau sa iti sprijini fruntea pe ea.
La fel se intampla cu Sfanta Cruce. Simti nevoia sa o atingi, sa o saruti cu simtamantul ca primesti ceva, ca ti se impartaseste prin ea ceva sfintitor, dumnezeiesc, datator de putere, datator de bine.
Toate acestea demonstreaza cu prisosinta ca dinspre Dumnezeu vine o putere care este dincolo de lucrurile sfinte, dincolo de lumesc, dincolo de omenesc, dincolo de ceea ce se perimeaza usor, ne blazeaza sau ne plictiseste.
Din Cuprins:
- DIALOG DESPRE CRUCE (Crucea ca pilda de urmat, ca lectie; Crucea fiecaruia; Crucea preotului; Crucea neamului; Masura cinstirii sau a necinstirii Crucii; etc.)
- EVANGHELIA CRUCII (Crucea ca solutie, ca sens; Ciocnirea intre perspectiva Dumnezeiasca si cea omeneasca; etc.)
- BUCURIA CRUCII (Bucuria Crucii Domnului; Crucea omului; Existenta ca ardere de sine; etc.)
- CUVANTUL CRUCII (Ispita coborarii de pe Cruce; Lepadarea de sine; Suprizele judecatii lui Dumnezeu; etc.)
- VESTEA CEA BUNA A RASTIGNIRII (Erminia Crucii la Parintii Niptici; Il rastignim pe Hristos in noi; etc.)
Bucuria Crucii Domnului
Bucuria aceasta pe care o simtim in fata Crucii nu ni se datoreaza noua, ci se datoreaza Domnului si Dumnezeului nostru, care a transformat crucea in altar, prin rastignirea de voie buna, care a transformat Crucea din instrument al umilintei extreme si al mortii intr-un instrument izbavitor, mantuitor, eliberator, in stindardul si recapitularea, si rezumatul credintei si filozofiei noastre de viata. Obiectul cel mai dispretuit si cel mai batjocoritor si cel mai urat a devenit cel mai pretios si cel mai drag si cel mai iubit. Nici nu se putea altfel dinspre Dumnezeu, nu era o optiune mai inteleapta decat aceasta, care face vadita, fara niciun dubiu, puterea transformatoare a dumnezeirii.
Am in minte, asociat cu acest lucru, un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur referitor la intruparea Fiului lui Dumnezeu, pe care o prezinta ca pe insotirea, nunta lui Dumnezeu cu o desfranata! Daca va puteti imagina! Zice: (citez din memorie, aproximativ) „Domnul Dumnezeu, Cel atotputernic, Cel suveran, Cel atoatestiutor..., Facatorul cerului si al pamantului si-a dorit pentru Sine de mireasa o desfranata... Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc, spune Sfantul Ioan. Si nu a trimis drept petitor vreun inger, ci a venit El Insusi... Si a gasit-o ametita ca de bautura... Si a intrebat-o: „Ce s-a intamplat cu tine, nu te-am asezat in Rai?” „Da, zice, dar a venit vrajmasul si m-a rapit!” Si nu o cearta, ci-i spune: „Te voi sadi inlauntrul Meu, ca sa nu te mai poata rapi vrajmasul.” Si firea omeneasca desfranata zice: „Dar, Doamne, sunt murdara, sunt cazuta…!” Si-i zice Domnul: „Nu te nelinisti, sunt doctor!” Si conchide Sfantul Ioan zicand: „Si a facut dintr-o desfranata mireasa de cinste lui Dumnezeu, caci aceasta este puterea iubirii si aceasta este puterea dumnezeirii”. Mi-a venit in gand sa asociez aceste imagini pentru ca intr-adevar trebuie sa ne gandim ce insemna Crucea acum 2.000 de ani, in vremea Domnului Hristos, si ce a devenit ea dupa ce Domnul Hristos a facut-o altar de jertfa. Din cel mai hulit lucru a devenit cel mai iubit. Numai Dumnezeu putea lucra o astfel de transformare.
Paradoxul Crucii consta si in aceea ca rastignirea Domnului este in egala masura actul de necalificat al omenirii la adresa Dumnezeului Sau, dar si expresia suveranitatii Dumnezeiesti, adica actul asumat liber de Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a fost rastignit de oameni si S-a rastignit de bunavoie in acelasi timp. Nu este deloc intamplator faptul ca in cantarile noastre bisericesti spunem „Astazi S-a rastignit pe lemn, Cel ce a rastignit pamantul pe ape!” (extras pag. 125-127)