A fost odata un autor asa de lipsit de puterea creatiei, ca nu putea scrie decat despre sine. Simtul elementar al ridicolului l-a facut mefient fata de sloganul telenovelistic viata mea e un roman, incat a incercat metode mai sofisticate de a scrie despre sine. Cu o anume usurinta initiala, de ce n-am recunoaste. A practicat si el, ca destui alti autori, tehnica autoinventarii si chiar a autoreinventarii, in care un prozator, vedeti folosesc in cunostinta de cauza termeni deliberat diferentiati, a atins virtuozitatea. Acel prozator, autoconsiderat de nationalitate bucurestean, de meserie nuvelist, a dus faptul literar de a se inventa si de a se reinventa, explicitate ca atare, la un nivel greu de atins in literatura romana multa vreme de acum incolo, noile generatii cultivandu-si egocentrismul natural pe coordonate mai abrupte. Ca sa nu refuzam capcana micii digresiuni, diferenta principala, in plan literar, intre generatia nuvelistului bucurestean si acea despre care el insusi spunea, cu sincera acoperire, ca ar fi ultima solutie e plastic exprimata de un filmolog, a carui identitate onomastica nu e decisiva, ca daca in anii 70 Spielberg isi permisese sa acumuleze, lent si savant, o tensiune invizibila dar atotcuprinzatoare, asteptand o ora pana sa filmeze rechinul, spectatorul mileniului trei ar fugi din sala daca fiara n-ar aparea in primele 3.14 minute.
Ce te faci atunci, daca ai mentalitatea literara a epocii Spielberg in cinema, daca nu chiar a excelentelor filme de atmosfera din anii 50, in care nu se trage nici un foc de revolver, dar tensiunea poate produce cate un infarct pe seara, dar te-ai gasit sa te ilustrezi, sa te exprimi, cu iresponsabila si caraghioasa intarziere, direct in epoca adrenalinei, daca nu a ceea ce se aude ca s-ar numi fracturism?