n cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna. Ne putem pierde eventual credinta (cum suna aceasta ciudata expresie pe care am mostenit-o), dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune. S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam. Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice. Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit. Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei). Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune. (J.-L. M.)
Titular al catedrei de metafizica la Sorbona si profesor la Chicago, Jean-Luc Marion a fost ales pe 6 noiembrie 2008 in Academia Franceza in locul lasat liber prin decesul cardinalului Jean-Marie Lustiger. Cofondator al revistei teologice internationale Communio, indruma la Presses Universitaires de France colectia „Epimethee”.