Mihai Cimpoi are – în imaginaţia mea de valah – figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât – aș zice – direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt. În ţara lui Mitică, atâta statornicie nu este socotită o mare virtute. De aceea răuvoitorii noştri ne consideră oameni de vorbe şi nu, cum s-ar cuveni, oameni de bine. Am credinţa nestrămutată că Mihai Cimpoi nu-i un om de vorbe şi ce promite face. Ca un ţăran basarabean, hârşit de viaţă, stă locului şi, contrar prejudecăţii despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o.
Am observat de mult, de când l-am citit (şi am mai spus-o o dată: l-am citit pe la începutul anilor ’80, când filosoful Constantin Noica mi-a trimis o scrisoare şi o carte despre Eminescu scrisă, zicea el, de un coleg de-al Dvoastră din Basarabia! E interesant, citiţi-l, mă îndemna el), am observat, zic, că, în cazul lui, catedrala pe care o începuse deja şi voia s-o ducă până la acoperiş, se cheamă Eminescu. Nu este, remarc, tema lui unică de studiu, dar este în mod evident tema lui prioritară. A scris mult despre Eminescu, îndeosebi despre Eminescu ca poet al fiinţei, un concept care vine, prin Noi-ca, de la existenţialiştii europeni din ramura germană. Acum strânge toate cunoştinţele, descoperirile, analizele sale critice într-un Dicţionar enciclopedic Eminescu, reluând, dacă înţeleg bine lucrurile, proiectul lui G. Călinescu şi sintetizând ceea ce au descoperit, după momentul G. Călinescu-Perpessicius-Vianu, eminescologii mai noi.
Este un proiect important pentru cultura română, un proiect ambiţios, un proiect pe care l-au început şi alţi critici literari şi, dintr-un motiv sau altul, l-au abandonat. Intelectualul român lucrează, de regulă, cu fragmente, se pregăteşte cu mare agitaţie pentru cursa de o sută de metri şi, de multe ori, se plictiseşte înainte de a începe... Rareori se aventurează în cursele lungi, de fond, acelea care cer tărie de caracter, răbdare, antrenament feroce şi, evident, vocaţia marilor construcţii. Mie, unuia, îmi plac şi fragmentariştii, de genul strălucitorului existenţialist Cioran (un spirit al sintezei), îmi plac, totodată, şi marii arhitecţi în critica şi istoria literară, marii vizionari, spirite ale amplitudinii în ale totalităţii, oamenii care gândesc întregul, nu numai fragmentul, ca Mircea Eliade. Ei au devenit indezirabili în epoca structuralismului, dar au revenit în forţă după ce dictatura structuralistă (cum i-a zis Roland Barthes, unul dintre fondatorii ei în literatură) s-a încheiat.