Istoria, intrucat explica, este o stiinta. Intrucat evoca oamenii si intamplarile trecutului, tine de poezie. Si cum cartea lui Vlahuta n-are decat aceasta din urma pretentie, cine putea fi desemnat sa scrie o istorie „pitoreasca“ a poporului roman, decat acest staroste al breslei cantaretilor nostri, a carui cea mai inalta insusire artistica este tocmai acea plasticitate a stilului, care e menita sa ne faca sa vedem oamenii si intamplarile...
Si in adevar, citind aceste pagini „din trecutul npstru“ istoria veche capata viata, caci scriitorul nu ne face cunoscute faptele, ci ni le arata.
La aceasta mai contribuie si scurtimea, faptele urmand repede unele dupa altele, ca intr-un roman - nedistantate prin consideratii si explicatii care, in istoriile stiintifice, capata rolul principal, ramanand ca faptele sa exemplifice oarecum consideratiile teoretice...
Dar insusirea principala, pentru care o opera de felul acesta e plina de viata si de concret, este tot tratarea poetica a istoriei, adica zugravirea personajelor prin caracterele lor individuale (adevarate ori verosimile) si zugravirea evenimentelor in chip plastic...