See moreÎnainte de orice îmi imaginez cât pot de exact cazul care va trebui anchetat de micii detectivi. Cine a comis fapta, cum și de ce. Când și unde. Eventualele stângăcii ale făptașului și urmele pe care nu le poate acoperi. Cine era în apropiere și ce a zărit/auzit astfel încât să ajute sau (mai ales) să încurce viitoarea anchetă. Apoi desfac această primă poveste în bucățele și le amestec bine, făcând din ea un puzzle ce va trebui rezolvat. Abia din acest moment încep să scriu, îi introduc pe detectivi în scenă, le pun cazul sub formă de puzzle în brațe și aproape că nu mai fac niciun efort: „Aerienii“ sunt buni profesioniști și e sarcina lor să descopere adevărul. Floare la ureche, nu?
Ana Rotea a fost mai întâi povestitoare. Povestitul a început chiar de când era foarte mică, sau, mai precis, de când a ascultat prima poveste la pick-up (aparatul ăla vechi de care copiii de azi n-au auzit) şi a vrut să o spună mai departe. Toată copilăria ei le-a povestit fraţilor, dar şi copiilor de afară, în timpul pauzelor de la joacă, tot ce citea sau își imagina, tot ce era frumos de povestit: despre copii şi adulţi, despre animale şi lucruri. A continuat să povestească, mai în glumă sau mai în serios, în timp ce urma Facultatea de Drept şi alte cursuri, iar apoi în timp ce lucra, în timp ce şofa, în timpul cinei cu familia sau la ora de culcare a băiatului ei. Pentru că cei mai fideli ascultători i-au fost dintotdeauna copiii, a decis de curând să le scrie o carte. Cartea va putea ajunge în mult mai multe locuri şi la mult mai mulţi ascultători, a gândit povestitoarea şi a devenit autoare.