În Dostoievski și modernitatea occidentală (2017) Nicolas Bonnal pornește de la ideea că marele scriitor rus a fost și un mare vizionar care anticipează, cu o clarviziune aproape neverosimilă, lumea occidentală de astăzi, cu mentalitățile și comportamentele ei specifice. Iar în abordarea sa eseistul pornește de la o povestire mai puțin cunoscută și mai puțin apreciată a lui Dostoievski: Crocodilu
Rareori o primă lectură ne impresionează ca aceea a Crocodilului; fapt cu atât mai uimitor cu cât această povestire, ieșită din mâinile unui maestru, nu valorifică filonul obișnuit al autorului ei; ea a inspirat, așa cum știe toată lumea, titlul unei reviste satirice sovietice și, în sfârșit, constituie una dintre povestirile cele mai incitante și mai novatoare din literatura modernă. Este o parabolă liberă în care fantasticul se întrețese cu comicul și care tratează un ansamblu de probleme istorice și mai ales economice. S-ar putea spune chiar că povestirea lui Dostoievski este unul dintre primele texte care îi sucesc gâtul economiei politice, al acestei - așa cum s-a spus - „negări desăvârșite a omului”. Și că-l regăsim în ea pe Kafka, o parte din Maupassant, tonul batjocoritor al presei subversive și toate opțiunile autodistructive ale literaturii moderne. Căci, lăsându-și, în finalul textului, crocodilul să fie devorat, Dostoievski ne aruncă într-un haos distructiv și într-o destrucție creatoare dintre cele mai fascinante. Povestirea se lichefiază ea însăși sau mai degrabă se autoabsoarbe, din moment ce crocodilul este devorat de un mâncăcios încă și mai lacom decât el. Și rămânem, în final, așa cum fuseserăm și la început, cu o întrebare în vârful limbii: ce reprezintă crocodilul? Desigur, ne spune Ivan, el absoarbe nefericirea, funcția lui este aceea de a înghiți oamenii. E adevărat că vine din patria faraonilor.