Dreptul la propria imagine face parte din „panoplia” drepturilor personalitatii, adica, acele prerogative intemeiate pe insasi natura omului, indisociabile si inerente fiintei umane. Maiestuozitatea acestui pronomion a determinat chiar unii autorii sa transpuna in sfera juridica conceptul biblic al Imago Dei, astfel incat, mai departe, sa considere atingerea adusa dreptului la propria imagine ca un veritabil sacrilegiu, o profanare sau pangarire.
Intr-un context mai laic, s-a impamantenit cu o remarcabila extindere spatiala expresiunea, atribuita preponderent lui Confucius: „o imagine valoreaza mai mult decat zece mii de cuvinte” (sau, forma „scurta”, o imagine face cat o mie de cuvinte). Intr-adevar, treptat, lumea moderna a adus cu ea o incredibila „explozie” imagistica – via „desfraului” tehnologic – in fata careia conceptul de credendo vides (crezand vei vedea), prin parfumurile mistice pe care le exala, ramane, undeva, un apanaj exclusiv al initiatilor. Inevitabil, prin „neobosita” industrializare, imaginea omului s-a desacralizat, iar mijloacele prin intermediul carora acest drept va putea fi violat astazi au devenit, practic, aproape infinite.
Prezentul demers publicistic „vede” in dreptul la propria imagine o armonioasa impletire a sacrului cu profanul. Si astfel, numai intr-o permanenta cautare a echilibrului, a simetriei, proportionalului, congruentei, il vom putea intelege, aplica, apara, sau, in unele situatii, excepta, deroga.