De-a lungul timpului, libertatea şi drepturile omului au cunoscut o utilizare intensivă la nivel conceptual, utilizare intensificată în ultimul secol, astfel că, în prezent, aceasta riscă să îşi piardă identitatea ca noţiune şi să se identifice cu obiectul. Vorbind despre persoane, vorbeşti despre oameni, fiinţe, chiar destine aflate la un moment dat într-un anumit regim de viaţă, iar în aceste condiţii nu poţi începe fără a constata uşurinţa cu care acest termen poate fi revendicat în orice tip de discurs; conceptul având prin urmare o dimensiune morală, religioasă, metafizică, juridică şi politică. Omul s-a născut liber, dar prin dezvoltarea sa în societate, prin deprinderile sau abilităţile dobândite, prin preocupările şi faptele la care recurge, acesta îşi poate menţine sau nu privilegiul de a fi liber, ca pe o stare reală de fapt şi nu ca pe o pedeapsă stabilită ca factor coercitiv, anume condamnarea în diverse forme, până la aceea a condamnării în regimul privativ de libertate.
Dezvoltarea fenomenului infracţional impune vigilenţa statelor pentru combaterea criminalităţii, iar aceasta nu se poate realiza în condiţii de legalitate decât prin fixarea unor reguli imperative, menite să asigure un echilibru între nevoile de satisfacere a interesului public legat de răspunsul judiciar al statului faţă de încălcarea normelor penale şi nevoile de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate persoanelor implicate în procesele penale.
Cine se legitimează a fi un observator al societăţii este tentat să facă filozofie. Dar, o societate nu poate funcţiona cu reflecţii filozofice, ea are nevoie de legi. Jean Jaques Rousseau afirma că „libertatea este supunerea faţă de legi pe care le-am stabilit noi înşine”. Dacă legea limitează libertatea noastră, ea este în acelaşi timp şi condiţia ei.